Creativitatea și relațiile dintre laturile personalității

1. Conceptul de creativitate

Conceptul de creativitate îşi are originea în cuvântul latin care înseamnă zămislire, făurire, naştere.

Termenul creativitate a fost introdus în psihologie de G.W. Allport pentru a desemna o formaţiune a personalităţii. În opinia lui, creativitatea nu poate fi limitată doar la unele dintre formele de manifestare a personalităţii, respectiv la aptitudini (inteligenţă), atitudini sau trăsături temperamentale.

Acesta era unul dintre motivele pentru care, în dicţionare de specialitate apărute înainte de 1950, termenul creativitate nu apărea, ci mai degrabă era înlocuit de noţiuni cum ar fi cele de talent, inspiraţie, supradotare, geniu, imaginaţie sau fantezie creatoare. (Roco, M., 2004)

Preocupările legate de problematica actului creativ sunt destul de vaste, din 1950 până în prezent nu există aproape nici o lucrare de specialitate care să nu abordeze şi această temă. Mai mult, creativitatea a devenit una dintre cele mai fascinante probleme, depăşind cu mult sfera psihologiei şi pătrunzând în cele mai deverse domenii ştiinţifice.

Deoarece creativitatea este un concept destul de vag şi oarecum imprecis, în prezent există sute de modalităţi prin care este definită creativitatea.

Într-o accepţiune foarte largă, creativitatea constituie un fenomen general uman, forma cea mai înaltă a activităţii omeneşti. A fi creativ înseamnă a crea ceva nou, original şi adecvat realităţii.

A crea înseamnă: a face să existe, a aduce la viaţă, a cauza, a genera, a produce, a fi primul care interpretează rolul şi dă viaţă unui personaj, a compune ceva, a zămisli etc.

Creativ este cel care se caracterizează prin originalitate şi expresivitate, este imaginativ, generativ, deschizător de drumuri, inventiv, inovativ etc.

M.Zlate considera că, dintr-o perspectivă ceva mai îngustă şi mai psihologică, creativitatea apare în patru accepţiuni importante: ca produs; ca proces; ca disponibilitate, potenţialitate general umană; ca o capacitate şi abilitate creativă; ca dimensiune complexă de personalitate.

a) Creativitatea ca produs.

Cei mai mulţi psihologi care au definit creativitatea s-au referit caracteristicile produsului creator ca note distinctive ale ei. Drept caracteristici esenţiale ale unui produs al activităţii umane care să permită încadrarea acestuia în categoria produselor creatoare au fost considerate, pe de o parte, noutatea si originalitatea lui, pe de altă parte, valoarea, utilitatea socială şi aplicabilitatea vasta. Primul atribut al produsului creator a suscitat însa o serie de discuţii. Unii autori (Newell, Shaw, Simon, 1963) l-au interpretat într-un sens foarte larg, luând în considerare noutatea pentru subiect a produsului creator. Alţi psihologi (AI.Roşca, 1981), dimpotriva, l-au interpretat într-un sens restrâns luând în considerare numai noutatea produsului pentru societate. Distincţia este semnificativa, deoarece atrage atenţia asupra existenţei unor planuri diferite ale creativităţii: unul primar, care conduce la noi adevăruri ce transforma universul semnificaţiilor acceptate de cultură; altul secundar, care largeste doar adevărurile existente în cadrul acestui univers. Irving Taylor (1959) a descris cel mai bine “trecerea” produsului creator din planul subiectiv (nou doar pentru subiect) în planul obiectiv (nou pentru societate). El a desprins cinci planuri ale creativităţii (expresiv, productiv, inventiv, inovator, emergent) diferenţiate între ele prin modul de raportare la atributul noutăţii. Pe primele trei planuri, noul este legat de experienţa de viaţă, în timp ce planurile 4 şi 5 fac raportarea la universul de semnificaţii al unei culturi.

“Noul” a fost şi dintr-o altă accepţiune, impus mai ales de necesitatea evaluării răspunsurilor la testele de creativitate, şi anume nou în sens rar întâlnit din punct de vedere statistic. Unicitatea răpunsurilor devine, deci, esenţială pentru considerarea lui ca fiind nou şi original, chiar dacă luat în sine răspunsul este banal. Noutatea produsului trebuie considerată însă numai corelativ cu utilitatea lui. "întrucât un produs poate să fie original, dar fără valoare, cei doi termeni ai definiţiei nu pot fi separati" (Rosca, 1981).

b) Creativitatea ca proces.

Această accepţiune vizează caracterul fazic, procesual al creativităţii, faptul că ea nu se produce instantaneu, ci necesită parcurgerea unor etape distincte între ele, numărul acestora variind de la autor la autor.

G. WaJIas (1926), E.D. Hutchinson (1949), R. Thompson (1967) etc. stabilesc patru etape ale procesului creator : pregătirea, incubaţia, iluminarea, verificarea.

A. Osborn (1935), mai analitic, desprinde şapte etape: orientarea, preparaţia,analiza, ideaţia, incubaţia, sinteza, evaluarea.

Atitudinea psihologică faţă de aceste etape a fost extrem de variată:

- incubaţia a fost contestată (Guilford o considera ca fiind mai degrabă o condiţie decât o formă a activităţii, cum sunt celelalte etape);

- iluminarea controversată (ea nu este obligatorie în activitatea de creaţie, uneori poate fi chiar o adevărată piedică, deoarece pot avea loc iluminări false);

- succesiunea etapelor a rămas neconfirmată (uneori etapele se suprapun, se inversează aşa încât procesul creator este nu stadial, ci continuu, cu întrepătrunderea permanentă a etapelor).

S-a remarcat, apoi, că singurele etape care au întrunit adeziunea tuturor psihologilor au fost prima (prepararea) şi ultima (verificarea). În sfârşit, etapele procesului creator sunt specifice mai ales pentru creativitatea individuală şi mai puţin pentru cea de grup (Vezi: Roco). Chiar dacă există unele divergenţe între autori în ceea ce priveşte necesitatea (obligativitatea) sau succesiunea etapelor, importantă rămâne sublinierea caracterului dinamic, efervescent, evolutiv al creativităţii. Din punct de vedere procesual, creativitatea devine creaţie, capătă o expresie desfăşurată, trece din virtualitate în realitate.