Relatiile dintre oameni sunt deosebit de complexe si importante; ele reprezintã, de fapt, tesãtura, canavaua, pe care se aseazã însãsi viata, structura reusitelor, miracolelor sau dezastrelor umane. Trãsãturi si însusiri, fapte omenesti (bune sau rele), priviri si gesturi - toate pot crea un COD, un MODEL, un STIL de comunicare interumanã.
Comunicarea, înteleasã în sensul sãu larg, ca act tranzactional, inevitabil în situatii de interactiune, devine esentialã, fundamentalã atât pentru viata personalã cât si pentru cea socialã a individului. Astfel, notiuni precum „comunicare", „limbã", „limbaj" sunt polisemice, ele comportând o pluralitate de sensuri. Acest fapt provine nu numai din complexitatea intrisecã a fiecãrei notiuni, ci si din aceea cã ele constituie obiectul de investigatie al mai multor discipline stiintifice : lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica, cibernetica etc. Aceste discipline aduc propriile lor perspective de abordare, care nu sunt întotdeauna identice sau mãcar complementare. Lãmurirea sensului psihologic si etimologic al acestei notiuni se impune, ca o necesitate, mai ales dacã luãm în consideratie ancorarea lor într-un sistem de interdisciplinaritate.
Astfel, în limba latinã, verbul „comunico-are" provine din adjectivul „munis-e" a cãrui semnificatie era „care îsi face datoria, îndatoritor, serviabil". Cuvântul a dat nastere, prin derivare, unei familii lexicale bogate din care mentionãm pe „immunis-e" = scutit de sarcini, exceptat de la o îndatorire (de ex. : „imun" înseamnã exceptat de la contractarea unei boli, care nu face boala).
Dupã Antoine Meillet (citat de M.Dinu, Op.cit,1994), „communise", înseamnã „care îsi împarte sarcinile cu altcineva". În latina clasicã însemna, ca si sensul urmasul sãu actual „care apartine mai multora sau tuturor". „Comunicus" a dat ulterior nastere verbului „communico", pãtrunzând în româneste pe filierã francezã, odatã cu valul de neologisme romantice din ultimul secol si jumãtate (Ibidem).
Comunicarea ca act, sistem, cod sau mijloc stã la baza organizãrii si dezvoltãrii sociale, influentând raporturile pe orizontalã si verticalã între oameni - intervenind chiar în aspiratiile lor intime, dar si în cunoasterea realitãtii.
În acest sens se acceptã de cãtre diversi specialisti ideea dupã care, capacitatea de a-si formula si transmite gândurile în termeni verbali, este definitorie pentru om. Mai mult decât orice deprindere ori abilitate, posibilitatea comunicãrii prin limbaj articulat reprezintã o trãsãturã universal si specific umanã.
Conceptele legate între ele în vederea deslusirii functiilor si interpretãrilor comunicãrii sunt : limbã, limbaj, mesaj, activitatea creierului etc.
În analiza unitãtii dintre limbã si gândire trebuie evidentiate douã aspecte. Pe de-o parte, limba are ca functie principalã exprimarea gândirii, iar pe de alta, gândirea nu se poate realiza decât în forme lingvistice. Se impune abordarea conceptului „comunicare" dintr-o largã perspectivã psihologicã, cu puternice nuante sociale.
Dezvoltându-se solidar, gândirea a pornit de la un nivel primitiv, când, confuzã si greoaie, se asocia unei limbi nesistematice, pentru a ajunge la stadiul în care poate emite idei si judecãti generale, ajutatã de o limbã tot mai abstractã si, în acelasi timp, mai sistematicã.
Întrucât legãtura sine qua non între limbã, gândire si limbaj nu ne propunem sã fie dezvoltatã în acest material, sugerãm doar câteva jaloane în abordarea lor, dar toate notiunile se vor raporta la cel mai general liant, care este : comunicarea.
Posibilitatea transpunerii totale a gândirii si trãirilor noastre în limbaj se vede pusã sub semnul îndoielii, de contradictia dintre varietatea infinitã a acestora si numãrul limitat de elemente ale codului, cu ajutorul cãruia mesajele sunt transmise interlocutorului (câteva zeci de foneme, câteva zeci de mii de cuvinte, dintre care doar circa 2000 sunt folosite curent).
M. Zlate (1994) aratã cã încã din 1969 Claude Flament[1] nota „pentru noi existã comunicare, când existã schimb de semnificatii". Se retine notiunea de schimb, dar se precizeazã continutul acesteia, semnificatiile putând fi transmise atât prin mijloace verbale, cât si non-verbale.
Norbert Sillamy (1965) insista asupra caracterului de feed-back al comunicãrii. Când informatia este transmisã, se produce o actiune asupra receptorului si un efect retroactiv asupra persoanei emitente. Anzieu si Martin (1969) atrag atentia asupra elementelor componente ale comunicãrii ca si asupra orientãrii ei. Astfel, comunicarea constituie „ansamblul proceselor psihice si fizice prin care se efectueazã operatia de punere în relatie a unei persoane sau mai multora, cu alta sau cu mai multe, în vederea atingerii unor obiective"[2].
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
