Atenția

I. Definirea atenţiei

În general, atenţia este definită ca şi o procesare selectivă a informaţiilor în vederea funcţionării adecvate a sistemului cognitiv.

În opinia lui Alexandru Roşca, atenţia „constă în orientarea selectivă şi în concentrarea activităţii psihice asupra unor obiecte sau fenomene, ceea ce are ca efect reflectarea lor mai clară şi mai completă, precum şi creşterea eficienţei activităţii”.

Incluzând şi o dimensiune fiziologică, V. Preda defineşte atenţia drept un „proces psihofiziologic care constă în orientarea şi concentrarea selectivă a activităţii psihice asupra unor stimuli sau sarcini, în vedera obţinerii unei percepţii optime, rezolvării adecvate a sarcinilor, a situaţiilor problemă şi adaptării comportamentului senzorio-motor, cognitiv şi afectiv la mobilitatea condiţiilor externe şi la dinamica motivelor şi scopurilor persoanei”.

Indiferent de diversitatea terminologică, majoritatea definiţiilor date atenţiei subliniază notele esenţiale ale acesteia, şi anume: orientarea, selecţia şi focalizarea.

Reflexul necondiţionat de orientare constă într-un ansamblu de manifestări fiziologice şi comportamentale, care apar atunci când organismul receptează un stimul nou şi semnificativ din punct de vedere adaptativ. El implică elemente motrice externe, vegetative interne, dublate de modificări ale activităţii cerebrale.

Selecţia atenţională constă în stabilirea voită sau automată a unor priorităţi. Mediul hipercomplex determină selecţia informaţională. După unele calcule se pare că în fiecare secundă a vieţii asupra analizatorilor acţionează aproximativ un volum de 100.000 de biţi pe secundă, dintre care putem prelucra conştient între 25 şi 100 de biţi. Din conjuncţia celor două aspecte – un mediu hipercomplex şi o capacitate limitată de procesare – apare necesitatea ecologică şi logică de procesare selectivă a informaţiilor din mediu.

Studiile arată că această selecţie se realizează automat, în virtutea unor procese ascendente (intensitatea, frecvenţa, caracterul neobişnuit al stimulului) şi voluntar, în virtutea unor procese descendente (valoarea motivaţional-adaptativă ridicată) → dihotomia atenţie voluntară-involuntară în φ tradiţională.

Dacă selecţia vizează opţiunea între un stimul sau altul din cei disponibili, focalizarea (concentrarea) prespune un demers vertical în cadrul aceluiaşi item, fiind o expresie a profunzimii analizei acestuia. La nivel fiziologic central, ea se exprimă prin intensitatea proceselor nervoase implicate în atenţie, crearea unui focar de excitaţie puternic la nivelul scoarţei cerebrale şi inhibarea consecutivă a ariilor corticale învecinate, în plan comportamental transpunându-se prin rezistenţa la factorii perturbatori.

Cele trei dimensiuni ale atenţiei sunt complementare, fiind elemente distincte ale aceluiaşi proces fiziologic unitar.

II. Neurofiziologia atenţiei

Principala formaţiune implicată în realizarea atenţiei este sistemul reticulat. Formaţiunea reticulată (FR) pregăteşte cortexul şi căile senzoriale pentru a răspunde adecvat la un stimul. Lezarea accidentală sau experimentală a acestei formaţiuni duce la comă profundă. Stimularea acestei arii duce la trezire în cazul în care subiectul doarme, iar stimularea ei atunci când subiectul uman se află în stare de veghe determină reflexul de orientare. Astfel, contribuţia FR la realizare atenţiei nu poate fi pusă la îndoială.

Reflexul de orientare constă într-un ansamblu de manifestări fiziologice şi comportamentale ce apar când ne confruntăm cu un stimul nou, neobişnuit sau cu unul care are o valoare motivaţional-adaptativă ridicată şi se manifestă printr-o concentrare profundă asupra acelui stimul, asupra locaţiei sale şi asupra canalului senzorial care l-a receptat.

FR se află în strânse conexiui cu cortexul. Pe baza sistemului reticulat activator ascendent (SRAA), FR activează cortexul, făcându-l disponibil pentru recepţionarea şi procesarea semnalelor de la analizatori. FR din trunchiul cerebral generează o reacţie tonică, care alertează cortexul, în timp ce proiecţiile talamice ale sistemului reticulat generează o reacţie fazică, implicată în concentrarea şi comutarea atenţiei. La rândul său, cortexul acţionează descendent, având o acţiune excitatoare sau inhibitoare asupra FR.

Stimulii receptaţi la nivelul analizatorilor sunt transmişi spre cortex fie direct (pe căi lemniscale) la zonele specifice de proiecţie, fie indirect, prin intermediul FR. Informaţiile subactivate, insuficient susţinute de SR sunt fie ignorate, fie procesate superficial, iar aceasta datorită intensităţii reduse a stimulului, valorii sale motivaţionale reduse sau unei analize descendente insuficiente.

Relaţiile dintre FR şi cortex au fost modelate deja de Sokolov. Acesta a studiat raportul dintre funcţionarea cortexului şi a sistemului reticulat pentru a studia reflexul de orientare. El a pornit de la observaţia că reacţiile fiziologice şi comportamentale scad ca amploare cu fiecare expunere nouă a unui stimul. A observat că după 10-15 prezentări ale stimulului apare efectul de habituare, intensitatea reflexului de orientare scăzând. Pe EEG se înrgistrează o activitate semnificativă doar în zona de proiecţie a stimlului respectiv, care dispare şi ea după 25-30 de stimulări.