Asistența Socială a Persoanelor cu Dizabilități

În literatura psihopedagogică se întâlnesc frecvent mai mulţi termeni care, în funcţie de modul de abordare a problematicii persoanelor cu cerinţe speciale, pot clarifica o serie de delimitări semantice utile în înţelegerea corectă şi nuanţată a fenomenelor avute în vedere:

Aspectul medical – deficienţa – se referă la deficitul stabilit prin metode şi mijloace clinice sau paraclinice, explorări funcţionale sau alte evaluări folosite de serviciile medicale, deficit care poate fi de natură senzorială, mintală, motorie, comportamentală sau de limbaj. Prin deficienţă se înţelege pierderea, perturbarea cu caracter definitiv sau temporar a unei structuri fiziologice, anatomice sau psihologice şi desemnează o stare patologică, funcţională, stabilă sau de lungă durată, ireversibilă sub acţiunea terapeutică şi care afectează capacitatea de muncă, dereglând procesul de adaptare şi integrare la locul de muncă sau în comunitate a persoanei în cauză. Termenul generic de deficienţă include şi o serie de alţi termeni cu o semnificaţie şi o sferă semantică mai îngustă, cum ar fi: deficitul (desemnează înţelesul cantitativ al deficienţei, adică ceea ce lipseşte pentru a completa o anumită cantitate sau întregul); defectuozitatea (se referă la ceea ce determină un deficit); infirmitatea (desemnează diminuarea notabilă sau absenţa uneia sau mai multor funcţiuni importante care necesită o protecţie permanentă, fiind incurabilă, dar putând fi reeducată, compensată sau supracompensată); invaliditatea (implică pierderea sau diminuarea temporară sau permanentă a capacităţii de muncă); perturbarea (se referă la abaterile de la normă).

Aspectul funcţional–incapacitatea – reprezintă o pierdere, o diminuare totală sau parţială a posibilităţilor fizice, mintale, senzoriale etc., consecinţă a unei deficienţe care împiedică efectuarea normală a unor activităţi. Incapacitatea poate fi evaluată, în funcţie de natura deficienţei care o determină, prin: probe care conduc la stabilirea coeficientului de inteligenţă, la pierderea auzului, a coeficientului de vedere, a gradului de dezvoltare motorie etc.; investigaţii de natură medicală care întregesc informaţiile cu privire la gravitatea sau prognoza socioprofesională a incapacităţii respective; investigaţii sociologice care urmăresc consecinţele incapacităţii asupra relaţiilor şi vieţii sociale a persoanei deficiente.

Aspectul social rezumă consecinţele deficienţei şi ale incapacităţii, cu manifestări variabile în raport cu gravitatea deficienţei şi cu exigenţele mediului. Aceste consecinţe pe plan social sunt incluse în noţiunile de handicap, respectiv de inadaptare, şi se pot manifesta sub diverse forme: inadaptare propriu-zisă, marginalizare, inegalitate, segregare, excludere. Dificultăţile întâlnite de persoanele cu handicap sunt multiple şi complexe, ceea ce face dificilă sistematizarea lor. Totuşi, o sistematizare aproximativă a condus la următoarea clasificare a grupelor de dificultăţi: dificultăţi de ordin general (dificultăţi de deplasare şi mişcare, pentru cei cu deficienţe fizice; dificultăţi de exprimare şi comunicare, pentru cei cu deficienţe senzoriale; dificultăţi de adaptare la modul de viaţă cotidian şi la rigorile vieţii sociale, pentru cei cu deficienţe mintale şi intelectuale; dificultăţi de întreţinere, pentru persoanele lipsite de resurse şi venituri sau care au venituri mici), dificultăţi de ordin profesional (dificultăţi legate de instruirea şi pregătirea profesională a persoanelor cu diferite forme şi grade de deficienţă; dificultăţi de plasare în locuri de muncă în condiţii protejate), dificultăţi de ordin psihologic şi social (bariere psihologice care apar între persoanele cu şi fără handicap ca urmare a dificultăţilor întâmpinate în activităţile cotidiene, profesionale sau sociale).

Concluzionând putem spune că deficienţa poate determina o incapacitate care, la rândul ei, antrenează o stare de handicap ce face ca persoana deficientă să suporte penalizările mediului în care trăieşte, mediu care poate asimila, tolera sau respinge persoana deficientă; de aici o serie de consecinţe atât asupra echilibrului vieţii interne a persoanei respective, cât şi în planul relaţiilor cu cei din jur, fapt ce conduce la includerea persoanei cu deficienţe într-un cerc vicios, cu urmări, uneori destul de complicate, în procesul dezvoltării şi structurării armonioase şi echilibrate a personalităţii acesteia.