Pictura spaniolă

De-a lungul istoriei atât de frământate a Peninsulei lberice, o mulţime de şcoli de pictură, au apărut, au înflorit şi s-au stins la sud de Pirinei. Coordonatele esenţiale ale picturii spaniole, sunt determinate, însă, nu de activitatea şcolilor ci de opera câtorva personalităţi covârşitoare, care ating şi chiar depăşesc, fiecare în parte, însemnătatea unei şcoli întregi. Opera lui El Greco, Velazquez, a lui Goya, a lui Picasso. Dintre aceştia, doar doi pot fi numiţi, fără rezerve spanioli. Primul a fost un grec din Creta şi-şi semna operele DOMENIKOS THEOTOKOPOULOS. Al patrulea, PICASSO, era copil, minune ce-i drept, când ajunge la Paris unde debutează cu o piesă de teatru suprarealistă scrisă în limba franceză. - Există însă ceva mai spaniol decât personajele ardente ale lui El Greco ? - Şi de la care artist francez ar fi putut moşteni Picasso taurul ca simbol al violenţei şi bărbăţiei ? . . Au mai existat şi alţi maeştri spanioli care au trăit în străinătate: unul din ei este RIBERA, care în ltalia era numit Lo Spagnoletto. Martirii pictaţi de acesta, poartă şi ei trăsăturile supte de mizerie ale ţăranilor spanioli, care au asistat ca cei mai săraci supuşi din Europa occidentală la spulberarea comorilor incaşilor .

Începutul sec. VIII a fost marcat de invazia luptătorilor arabi ai lui TARIK care au trecut Gibraltarul în anul 711 şi au cucerit în scurtă vreme, în numele Coranului, aproape întreaga peninsulă. Dacă cucerirea era fără îndoială principalul ţel urmărit de arabi ţn Spania, convertirea nu constituia pentru ei un obiectiv de primă importanţă. Cuceritorii au manifestat o relativă toleranţă faţă de religia, de cultura creştinilor şi evreilor aflaţi aici. Aşa s-a născut cultura MOZARABA, cultura acelora care n-au trecut la credinţa mahomedană, dar vorbeau limba arabă şi trăiau, în parte, conform obiceiurilor arabe. Această arta mozarabă folosea la construirea şi decorarea bisericilor deopotrivă elemente romanice şi maure,...atmosfera austeră a masivelor coloane romanice o destindeau cu ornamentica orientală. Arcele maure în formă de potcoavă se sprijineau uneori pe capiteluri corintice moştenite din antichitate, ca în biserica în stil romanic San Miguel de la Escalada, simbolizând împletirea a trei culturi - căci şi filozofia greacă a fost chemată la o viaţă nouă tocmai în Hispania ocupată de arabi. Moştenirea artistică arabă este ea însăşi de o imensă bogaţie. până în zilele noastre chiar , cea mai frumoasă podoabă a Granadei este Moscheea roşie din sec.XII, Alhambra, cu fântânile sale arteziene, curţile, cu sculpturile reprezentând lei şi cu pereţii bogat decoraţi...Aceste arabescuri pot fi tot atât de puţin descrise prin cuvinte ca şi o simfonie, aici ca şi în muzică, totul este emoţie.

Perioada renaşterii nu a însemnat mare lucru pentru pictura spaniolă, aceasta nereuşind să producă un pictor local de prima mână. Motivul ar fi că, deşi către sfârşitul sec.XV arabii au fost izgoniţi şi din ultimele lor citadele iberice iar America recent descoperită işi revarsa aurul asupra ţării, în Spania nu s-a produs acea dezvoltare burgheză cu caracter exploziv ca in Italia, Franta sau Tarile de Jos. Ca urmare a rămânerii în urmă, renaşterea spaniolă a fost nevoită să împrumute, deopotriva, stilul şi maeştrii. Când Filip al II-lea a construit Escorialul, pentru împodobirea acestuia a chemat maeştri italieni. Maeştrii spanioli nu erau apreciaţi în propria lor ţară, cu toate că, printre ei se aflau câţiva foarte talentaţi portretişti ai manierismului, ca LUIS de MORALES (1509-1586) sau ALONSO SANCHEZ COELLO (1531-1588). Cel din urma a intrat in cercul artiştilor de la curte preluând ştafeta de la un pictor de origine flamandă, ANTONIO MORO. când stăpânul său, Filip al II-lea s-a urcat pe tron, sub domnia tânărului de numai 18 ani se aflau, în afara Spaniei şi a coloniilor sale, Tările de Jos şi o parte însemnată a sudului Italiei, ba mai mult, el îşi putea impune voinţa şi în Anglia. Când, după o domnie de aproape o jumătate de veac, şi-a consumat îndelungata şi chinuitoarea agonie, putea privi cu mândrie numai Escorialul, căci în rest, i-a fost dat să asiste la naşterea Olandei independente şi la pieirea în faţa coastelor Angliei a flotei spaniole, zisa Invincibila Armada. Sanchez Coello l-a zugrăvit fără menajamente, neflatând modelul, chiar daca, poate, în calitate de pictor de curte, ar fi trebuit s-o facă. Buzele groase, ochii de un albastru rece, gulerul de dantelă rigid sau mâna care frământa mătăniile reflectă sufletul unui om dur, fanatic dar cumplit de însingurat. În perioada trecerii de la renaştere la baroc, în ultimul sfert al sec.XVI, a apărut în Spania pictorul al cărui nume este pomenit, cu profundă admiraţie atât de artişti cât şi de istoricii de artă, EL GRECO. A venit la Toledo de pe insula Creta, trecând prin Veneţia, am putea însă spune, tot atât de bine, ca el a parcurs drumul de la icoanele ortodoxe, prin atelierul renascentist al lui TlŢIAN, până la viziunea sa specifică, guvernată de legi proprii. S-a născut în anul 1541 în Creta, lângă Candia, şi n-a apucat să atingă nici vârsta pubertăţii, când a intrat în atelierul bătrânului Titian. Maestrul era extrem de mulţumit de elevul său însă, acesta năzuia la mai mult. S-a dus la Parma, apoi la Roma ca să se perfecţioneze. După ce a ajuns să cunoasca temeinic neliniştea barocă a bătrânului Titian, şi-a însuşit la Parma măiestria tehnică a clar-obscurului, de la maestrul CORREGGIO. A admirat apoi la Roma opera monumentală, copleşitoare a lui MICHELANGELO. Primele sale picturi cunoscute, cu scene din Noul Testament, sunt concepute în spiritul picturii veneţiene, însă, în mişcarea potenţată a personajelor, în tratarea suplă, avântată, a suprafeţei pictate, se întrevede, încă de pe acum, adevărata personalitate a lui EL GRECO. Insuşiri precum mişcarea intensă, marea virtuozitate tehnică şi profunda cunoaştere a omului, aveau să caracterizeze cele mai mari opere ale sale. În anul 1577 pictorul s-a mutat la Toledo. I se spunea EL GRECO, insa el işi semna totdeauna lucrările DOMENIKOS THEOTOKOPOULOS, şi pe deasupra cu litere greceşti. Filip al II-lea vroise de fapt să invite în Spania pictori ca Titian, Tintoretto, Veronese, aceştia insă n-au vrut să părăsească Italia. Greco s-a dus in Spania poate şi în căutarea conjuncturii... este însă indiscutabil, că între temperamentul său şi spiritualitatea Spaniei acelei epoci exista o profundă afinitate. Epoca lui EL GRECO este marcata de curentul contrareformei. E drept, in Spania, învăţătura lui Luther sau a lui Calvin nu prea putea câştiga teren, acolo aflându-se însă urmaşii arabilor şi evreilor botezaţi. Inchiziţia adulmeca, circumspectă, eventualele lor erezii, cenzurând dealtfel şi pictura. Catolicismul spaniol al sec.XVII era un amestec ciudat între teama de aparatul de constrângere care stătea deasupra tuturor şi credinţa intensificată până aproape de extaz. Timp de câteva decenii, spaniolii s-au adresat cerului pentru mângâiere, iar pictura şi-a înălţat şi ea ochii către cer , pâna ce, odată cu VELAZQUEZ, s-a reântors pe pământ. Greco şi-a executat lucrările adeseori în mai multe exemplare, în parte din motive economice, în parte căutând soluţii cât mai perfecte. Un exemplu îl constituie Adoraţia păstorilor, cu o variantă la Prado, alta la Muzeul de arta din Bucureşti. Exemplarul de la Madrid impodobea initial mormântul pictorului, intr-o capelă a Mânăstirii dominicane din Toledo. Una dintre cele mai renumite picturi ale lui El Greco este ÎNMORMÂNTAREA CONTELUI DE ORGAZ, creată în jurul anului 1585 şi aflată la biserica Santo Tome din Toledo. Tabloul este construit ca o biserica gotică. Se impletesc aici cerul şi pamântul, viziunea şi realitatea. La înmormântarea cucernicului conte se petrece o minune, corpul său neânsufleţit fiind coborât în mormânt de inşişi sfinţii Ştefan şi Augustin, înainte ca preotii de pe această lume să se fi putut atinge de el. In registrul superior se deschide cerul, un inger inaripat duce sufletul contelui in fata oştilor cereşti şi a lui Isus inveşmântat in alb. Lumii pamânteşti îi apartin însă, cu toate fibrele, şirurile de figuri indoliate imbrăcate în negru, fiecare un portret de sine statator, o figura marcanta. Viziunea mistica se leaga astfel nu pur şi simplu de pământ, ci de cercurile suspuse ale unui oraş concret. Cu toate că feţele alungite ale modelelor se aseamănă în oarecare măsură în picturile lui El Greco, acesta poate fi considerat unul din marii maeştri ai portretului. Dar el a fost nu numai un maestru al psihologiei portretului ci şi al peisajului. Peisajul ca fundal dobândise deja o bogată traditie, câte un aspect din Toledo apărând şi în tablourile cu scene din Noul Testament ale sale. El Greco a făcut însă un lucru absolut nou când a pictat oraşul, ca subiect de sine statator, in două tablouri. Pe unul din ele aflat la Muzeul El Greco din Toledo, vedem alaturi de peisaj şi schiţa plan, din care rezultă că pictorul a modificat peisajul mutând o clădire pentru a nu o acoperi pe alta. Tabloul Toledo pe timp de furtună aflat la Muzeul Metropolitan este un peisaj psihologic, care comunică puternice emoţii şi sentimente, fiind considerat ca un autoportret, sau chiar o confesiune.