INTRODUCERE
Ideea unei şcoli creative nu este nouă. O întâlnim la gânditorii români, aşa cum ar fi, de exemplu C. Rădulescu-Motru: “Dacă până astăzi problema cultivării vocaţiei prin mijloace educative nu s-a pus decât în mod incidental, cauza trebuie căutată, în primul rând, în însăşi organizarea pe care a avut-o şcoala tradiţionala. Această şcoală era organizată în vederea transmiterii cunoştinţelor de la o generaţie la alta. Centrul de greutate al acestei organizări era pus pe natura cunoştinţelor.
Şcoala din zilele noastre este organizată în vederea unui alt scop. Ea tinde la dezvoltarea aptitudinilor de creaţie ale tinerilor ce aparţin generaţiilor noi”.¹.Autorul, cu mult timp în urmă, îşi exprimă convingerea că în programele şcolare va fi cuprinsă şi pregătirea “vocaţiei”, prin exerciţii libere de imaginaţie creatoare, organizate într-o atmosferă de sinceritate sufletescă, de încredere şi de iubire pentru muncă.
Într-o perioadă de profunde transformări, educaţiei şcolare îi revin sarcini deosebite de importante în îndeplinirea vocaţională a fiecărui elev, în construcţia şi reconstrucţia omului si societăţii. Eficienţa educaţiei se măsoară prin gradul în care pregăteşte copiii, încă de la fragedă vârstă, folosind întregul context pedagogic (familie, şcoală, societate), pentru participarea la propria dezvoltare si pentru participarea la viaţa socială. În acest sens, limba si literatura română este obiectul de învăţământ cu o contribuţie importantă la cunoaşterea valorilor naţionale si universale, în primul rând cunoaşterea frumuseţilor limbii noastre. Orice demers didactic trebuie să se găsească sub semnul autenticului şi profunzimii
Într-adevăr, limba este tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc copiii de la parinţi, depozitul sacru lăsat de generaţiile trecute şi care merită să fie păstrat şi dezvoltat de generaţiile care-l primesc. Ea este cartea noastră de nobleţe, semnul nostru de recunoaştere ca neam, lanţul tainic ce ne împreună, altarul la care se închină inimile iubitoare. Nichita Stănescu avea o dragoste nesfârşita, curata şi sinceră pentru limba română, pe care o simţea “ca o duminica”, o sarbătoare de suflet, tainica, mereu înnoitoare.
Împlinirea vocaţională a copiilor noştri şi a poporului român stă sub semnul iniţial al învăţării limbii si literaturii române. „limba română este patria mea” – spunea Nichita Stănescu şi parcă ni se adresa direct noua, învăţătorilor, cei care punem în mâna copiilor condeiul, pentru prima dată, spre a-i învăţa să scrie literele, spre a-i introduce în lumea poveştilor şi, treptat, în lumea realitaţilor. Sub îndrumarea noastră se produce „marea ruptura”, numirea sunetelor, transcrierea lor pe litere. Este ceea ce marele poet, amintit mai sus, a denumit despărţirea insului de propria vorbire, simţita ca o înstrăinare: „Intre mâna copilului şi limba lui nu e nici o diferenţă. Limba lui are cinci degete, ca şi mâna lui, şi apucă la întâmplare cu ea orice obiect abstract cu aceeaşi dibăcie cu care apuci un fruct sau o surcea. Apoi vine prima mare aliniere, prima apariţie a diferenţei specifice între ins si lume: şcoala, clasa I primară, alfabetul, O-I, OI. Deodată afli brusc că vorbeşti. Vorbirea din cântec devine cu totul şi cu totul altceva”.¹ In ciuda saltului într-o lume nouă, a abstracţiilor, a grijilor, a îndatoririlor, poveştile cu zâne si pitici
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
