Sonatele Pentru Pian și Vioară de Johannes Brahms

Previzualizare referat:

Extras din referat:

Sonata: scurt istoric şi definiţie

Iniţial, spre sfârşitul secolului al XVI-lea, sonata desemna orice piesă muzicală „sunată” la instrumente, spre deosebire de cantata destinată pentru a fi cântată de voci umane . Noţiunea de sonată se foloseşte atât pentru determinarea unui gen muzical instrumental, cât şi pentru precizarea uneia dintre cele mai complexe forme muzicale. Se foloseau instrumente de coarde, instrumente de suflat din lemn sau din alamă . Genul era constituit din mai multe părţi contrastante prin mişcare, măsură şi scriitură, deseori variată. La început, piesele nu erau de sine stătătoare, ci reprezentau transcripţii ale vechilor motete şi madrigale. Regruparea vocilor în partitură se practica mai ales pentru orgă şi cu unele aranjamente pentru lăută. La începutul secolului al XVII-lea, sonata se împarte, după destinaţia ei, în sonata da chiesa („de biserică”) şi sonata da camera („de cameră”) .

Prima este o urmare a canzonei şi cuprinde, de regulă, patru părţi: Grave, Allegro, Andante, Allegro sau Presto. Tonalitatea este păstrată în mod unitar. Finalul are deseori caracter de dans (gigă, menuet sau gavotă). Exemplele cel mai bine cristalizate le întâlnim la Corelli, Muffat şi Conperiu Kuhnau.

Cea de-a doua, sonata da camera, s-a asemănat cu suita instrumentală (partita). Trio-sonata reprezintă un gen cameral specific secolului al XVII-lea scris pentru două instrumente cu bas continuu (orgă sau clavecin) care sunt întărite de o viola da gamba. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea deosebirea dintre sonata da chiesa şi sonata da camera dispare şi se ajunge la o cristalizare mai precisă a formei de sonată.

Sonata monotematică este o formă ternară având următoarea schemă: o temă A este expusă în tonalitatea principală; după o scurtă amplificare, modulează spre o tonalitate vecină (a dominantei sau paralela) ca, după bara de repetiţie, să fie reexpusă în tonalitatea principală. Cu începutul secolului 18, muzica de cameră păşeşte spre noi căi de afimare:

1) se renunţă la practica basului cifrat. Orga şi clavecinul îşi vor găsi aplicaţii autonome, iar formaţiile muzicii de cameră, devenite independente, vor fi: trio de coarde, cvartetul de coarde etc.

2) naşterea unei literaturi muzicale pentru instrumente solistice cu acompaniament de pian (trio, cvartet, cvintet cu pian).

3) pentru Allegro-ul de la început, forma de sonată devine obligatorie.

Sonata bitematică. În jurul anului 1730 apar primele mărturii în organizarea distinctă a unei teme a II-a în cadrul formei de sonată după următoarea schemă: prima temă este urmată de tema a II-a, trasată la o tonalitate vecină (dominantă sau paralelă) cu care se încheie expoziţia înainte de bara de repetiţie. Urmează o dezvoltare, folosindu-se elementele tematice cele mai caracteristice, apoi se revine la tonalitatea principală în care se reexpun cele două teme. Totodată ciclul întreg al sonatei se extinde la patru părţi prin preluarea menuetului din suită .

Primii clasici îmbogăţesc forma sonatei bitematice cu noi elemente de construcţie, Haydn pe linia unui conţinut de origine populară, Mozart pe linia cantabilităţii diafane. Acela care îi va da configuraţia definitivă, exemplară pentru multă vreme înainte, este Beethoven. Caracteristicile generale sunt potenţarea expresiei muzicale prin individualizarea unei tematici pregnante ce atinge o culme a dinamicii în confruntarea antitetică din secţiunea dezvoltării: structura armonică şi planul tonal capătă o semnificaţie deosebită pentru reliefarea discursului muzical; tehnica instrumentală câştigă în prestanţă prin tratarea ei complexă şi îndrăzneaţă; suflul unei voinţe unice străbate şi căleşte întregul eşafodaj sonor conferindu-i direcţionări precise şi variate în formularea lor. Caracterul de scherzando din unele sonate ale lui Haydn este preluat de Beethoven şi prelucrat în formă de scherzo care va înlocui vechiul menuet. Forma de sonată stă la baza întregului ciclu al sonatei instrumentale, al genurilor muzicii de cameră, simfoniei, concertului instrumental, precum şi în configurarea uverturii şi a poemului simfonic. Se aplică uneori şi într-un ciclu de variaţiuni. În unele cicluri instrumentale găsim forma de sonată şi în cadrul părţii lente.

Descarcă referat

Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Sonatele Pentru Pian si Vioara de Johannes Brahms.doc
Alte informații:
Tipuri fișiere:
doc
Nota:
7/10 (1 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
7 pagini
Imagini extrase:
7 imagini
Nr cuvinte:
2 885 cuvinte
Nr caractere:
15 020 caractere
Marime:
17.01KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Referat
Domeniu:
Muzică
Predat:
la facultate
Materie:
Muzică
Sus!