Poliomilelita

Previzualizare referat:

Extras din referat:

Date generale

Poliomielita, in evoluţia ei naturală, se prezintă ca o viroză acută, transmisibilă, determinată de virusuri capabile să inducă manifestări epidemiologic şi clinice variate.

În majoritatea cazurilor, poliomielita evoluează benign, dar s-a impus ca problemă majoră de sănătate populaţională, din pricina riscului paralitogen. Letalitatea medie a fost, în trecut, evaluată la 5-10%, cu riscul de a ajunge la 25-95% în formele clinice grave, semnalate la extremele grupurilor de vârstă, la gravide şi la persoane cu imunodepresie.

În istoria sa, poliomielita a cunoscut denumiri variate, precum: boala Heine-Medin, poliomielita anterioară acută, paralizia spinală, debilitatea membrelor inferioare şi, mai frecvent utilizată, cea de paralizie infantilă. Se consideră că poliomielita a fost semnalată în Antichitate, fapt susţinut şi de basoreiiefui egiptean în care preotul Ruma (1580-1350 Î.Hr.) are piciorul drept atrofiat şi în poziţie ecvină. În 1789, Underwood a realizat prima descriere amplă a bolii, denumind-o debilitate a extremităţilor inferioare, iar Küssmaul - poliomielita acută anterioară, pentru că Heine, la 1840, s-o numească paralizie spinală, evidenţiind sechelele posibile ale bolii pe care o con¬sidera contagioasă. La 1894, este descrisă, de către Caverlev în SUA o epidemie de „paralizie infantilă", iar in 1908, Landsteiner şi Popper, în Austria, emit ipoteza etiologiei virale şi reproduc boala la maimuţe. Studiul epidemiei din anul 1916 care a evoluat la New York a adus dovezi asupra procesului epidemiologie al polio¬mielitei.

Descoperirea culturilor celulare le-a permis lui Weller şi Robbins izolarea, în 1949, a virusului poliomielitei, iar în 1931, Burnet şi MacNamara au identificat cele trei tipuri de virus, care în 1949 au fost caracterizate de către Bodian et al. În 1952, Bodian şi Horstman au descoperit faptul că viremia apare precoce şi au emis ipoteza după care răspândirea virusurilor poliomielitei spre sistemul nervos central se realizează pe căi extraneurale. De-a lungul vremii, au fost semnalate numeroase şi severe epidemii de poliomielită. Astfel, în 1911, 1913, 1919 şi 1929, ţările din Scandinavia au fost afectate de epidemii cu o letalitate care a depăşit 15%. In SUA, în 1927, a evoluat o epidemie cu peste 10.000 cazuri cu paralizie postpoliomielită şi o alta, în 1953, cu peste 30.000 de îmbolnăviri, cu o letalitate ridicată. În anul 1952, o epidemie severă a evoluat în Danemarca, înregistrându-se 131,7 cazuri la 100.000 locuitori, iar în 1953, în Norvegia, cu 70,9 cazuri la 100.000 locuitori. După al doilea Război Mondial, poliomielita devine o maladie cu răspândire universală, determinând grave implicaţii medicale şi socioeconomice, care au impus intensificarea cercetărilor pentru obţinerea de vaccinuri a căror largă utilizare va modifica dramatic istoria naturală a acestei maladii.

În România, prezenţa poliomielitei s-a evidenţiat prin epidemia din 1927-1928, cu o morbiditate de 11,3 cazuri la 100.000 locuitori. A urmat o evoluţie pre¬dominant sporadică, până în 1949-1960, când s-au semnalat iarăşi manifestări epidemice, cu amploare variabilă. În 1956 s-a înregistrat o epidemie cu 18,3 cazuri la 100.000 locuitori, pentru ca epidemia cea mai puternică şi severă să se semnaleze în 1957-1958, cu 42,7 cazuri la 100.000 locuitori, ceea ce a reprezentat aproximativ 10.000 de cazuri, cu peste 1.000 decese. Tendinţa la epidemizare, tot mai intensivă, a fost stopată prin declanşarea acţiunilor de imunizare, la început cu vaccin cu virus omorât şi apoi, din anul 1961, cu virus viu atenuat. Se poate aprecia că, în evoluţia sa naturală, poliomielita a fost semnalată universal, cu manifestări epidemiologice şi clinice foarte variate, inclusiv cu riscul producerii paraliziei. In ţările în curs de dez¬voltare, înainte de vaccinoprevenţia realizată în cadrul Programului Extins de Imunizări (PEI), se înregistrau anual peste 250.000 cazuri de poliomielită paralitică. În ţările dezvoltate, epidemiile de poliomielită erau mai puţin extensive, dar la fel de periculoase. În SUA, în 1952, s-au raportat 21.269 cazuri (13,6 %ooo) pentru ca, după introducerea vaccinării prin program, să se înregistreze tot mai puţine cazuri pentru a ajunge la zero, încă din 1987. Şi în România, după ultimul episod epidemic din 1956-1958, când morbiditatea a ajuns la 42,5%000, introducerea vaccinării antipoliomielită a redus morbiditatea, la 0,04%000 în 1985, pentru a se menţine sub presiunea vaccinoprevenţiei, la numai câteva cazuri pe an, ceea ce reprezintă 0,01%000 (Fig.1).

Descarcă referat

Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Poliomilelita.doc
Alte informații:
Tipuri fișiere:
doc
Nota:
8/10 (1 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
15 pagini
Imagini extrase:
15 imagini
Nr cuvinte:
4 958 cuvinte
Nr caractere:
27 756 caractere
Marime:
380.02KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Referat
Domeniu:
Medicină
Predat:
la facultate
Materie:
Medicină
Sus!