Bioetica Transplantul Organelor

Definirea termenilor "Transplantul de tesuturi si/sau organe" umane reprezinta acea activitate medicala complexa care, in scop terapeutic, inlocuieste tesuturi si/sau organe umane compromise morfologic si functional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sanatoase. [1] Prin "prelevare" se intelege recoltarea de tesuturi si/sau organe umane sanatoase morfologic si functional, in vederea realizarii unui transplant. "Donatorul" este subiectul in viata sau subiectul in stare de moarte cerebrala, compatibil genetic cu potentialul primitor care, in scop terapeutic, doneaza tesuturi si/sau organe umane. "Primitor" este subiectul care beneficiaza de realizarea unui transplant. Din punct de vedere stiintific se face o diferenta intre "grefa", operatia care se refera la transpunerea si aplicarea in alte zone ale corpului a unor fragmente provenind de la aceeasi persoana, si "transplant", care implica nu numai o operatie de suprafata, dar si restabilirea curentului sanguin. Prin ?autotransplant? se intelege situatia transferului unui organ in corpul aceleiasi persoane, cum ar fi, de pilda, transferul rinichiului intr-o zona mai joasa. Din punct de vedere medical se mai face distinctia intre grefa isogenica (transplantarea intre persoane gemene), alogrefa sau grefa alogenica (transplantul intre indivizi apartinand aceleiasi specii), grefa xenogenica sau heterotransplantul, reprezentand transplantul intre animale de specii diferite. [1, 2] Biserica Ortodoxa Romana considera ca transplantul de tesuturi si de organe este una din formele de varf ale practicii medicale contemporane, care transforma suferinta in nadejde pentru mai multa viata. Este o performanta a stiintei si a practicii medicale pe care Biserica o binecuvinteaza atata vreme cat, prin transplant, se rezolva criza determinata de lipsa altor solutii de vindecare si se reda viata normala unei persoane, fara insa a i-o ridica alteia: nimeni nu trebuie ucis pentru ca sa traiasca altcineva. Transplantul trebuie sa aiba la temelie iubirea crestina a celui ce daruieste si implinirea ei in iubirea celui care primeste.

Prin transplantul de tesuturi si/sau organe se intelege activitatea medicala complexa care, in scop terapeutic, inlocuieste tesuturi si/sau organe compromise morfologic si functional, din corpul unui subiect uman cu altele similare, dovedite ca fiind sanatoase.

In ultimii 30 de ani, problema etica a transplanturilor a devenit din ce in ce mai complexa. Progresul tehnicilor, evolutia imunologiei, geneticii si biologiei moleculare, cresterea cererilor comparativ cu numarul restrans de donatori, au facut ca aceste probleme si dileme etice legate de transplant sa devina din ce in ce mai complexe.

Consimtamantul informat, acordul donatorilor si al familiei, expres exprimat, constatarea legala a momentului mortii, au atras si atrag inca multe controverse, modificand raportul etica-stiinta.

Cadrul legislativ

Din textele tuturor documentelor internationale referitoare la drepturile omului se desprind spre a fi aplicate la prelevarea si transplantul de tesuturi si organe de origine umana cateva idei calauzitoare, cum ar fi: corpul omenesc este sacru, intangibil, trebuie respectat atat in timpul vietii cat si dupa moarte; corpul omenesc nu poate sa faca obiectul nici unui comert. Exista in legi indicatii clare referitoare la consimtamantul pentru prelevarea de organe de la persoane vii, dar si la donarea post-mortem (prin constatarea mortii clinice este interzisa prelevarea, daca donatorul nu a pierdut ireversibil si total functiile cerebrale, dar se precizeaza ca aceasta nu exclude ca unele functii ale anumitor organe sa fie mentinute in viata artificial).

Pentru legislatia romaneasca in domeniul transplantului de organe si tesuturi vezi aici.

In acest sens, el va indeplini urmatoarele conditii: 1. sa respecte demnitatea persoanei (donator, receptor, medic);

2. sa aiba scop terapeutic;

3. sa fie in folosul aproapelui;

4. sa respecte viata si chiar moartea persoanei umane;

5. sa respecte drepturile omului si dimensiunea duhovniceasca a existentei umane, chiar din momentul conceperii acesteia;

6. sa nu fie determinat de oportunisme politice sau economice, de curiozitati medicale, la moda in lumea noastra secularizata. [10]

Scurt istoric

In anul 1954 a avut loc primul transplant de rinichi realizat cu succes. Rinichiul a fost donat de fratele geaman, transplantat celuilalalt frate si a functionat timp de 8 ani. Apoi in anul 1962, s-a efectuat primul transplant de rinichi de la un cadavru, iar transplantul a functionat timp de aproximativ 2 ani. In 1966 s-a realizat primul transplant hepatic, care a functionat 1 an. Un punct de referinta in istoria transplantului mondial si in istoria medicinei in general o reprezinta primul transplant cardiac, efectuat in anul 1967 de Christan Barnard in Africa de Sud. [6, 7, 8] In anul 1972 a fost aprobat Cardul Donatorului de Organe in toate cele 50 de state americane, card ce permitea fiecarei persoane in varsta de peste 18 ani sa isi doneze organele. In 1981 a fost realizat cu succes primul transplant de inima si plamani, organele functionand pentru o perioada de 5 ani, iar un an mai tarziu s-a realizat primul transplant de inima artificiala. In anul 1983, medicamentul imunosupresor ciclosporina a fost aprobat de Food and Drug Administration. O premiera in istoria transplantelor a avut loc in anul 1986, cand inima unui cimpanzeu a fost transferata unui copil (celebrul caz Baby-Fae), care a supravietuit timp de 20 de zile. Apoi, in 1989, a fost realizat primul transplant reusit de ficat, iar in 1996 s-a efectuat primul transplant al unui ficat cadaveric, impartit in mai multe portiuni, la mai multe persoane. In anul 2000, a fost realizata prima cultura de celule stem embrionare umane. [6, 7, 8] Daca analizam datele cu privire la transplanturi, observam ca din a doua jumatate a secolului al XX-lea, aceste operatii au luat o amploare deosebita. Astfel, pana in 1959, transplantul de organe intre gemeni parea singurul posibil. O serie de transplanturi de rinichi intre gemeni fusesera realizate cu succes la Boston, de grupul condus de J. Merrill. Alte cazuri de transplanturi s-au izbit insa de refuzul organismului persoanei primitoare de a receptiona organul strain. Cu toate acestea, in 1952 o grefa de rinichi de la o mama catre fiul sau a fost efectuata cu succes la spitalul Necker din Paris de Jan Hamburger, care a propus compararea grupelor leucocitare ale donatorului si ale primitorului in scopul selectarii transplanturilor. Un alt savant, Jan Dausset, a fundamentat ideea ?antigenelor H.L.A.? (Human Leukocytes Antigens), experientele sale demonstrand ca transplanturile erau mai bine tolerate in situatiile in care grupele HLA ale donatorului si ale primitorului erau identice ori difereau foarte putin. Pana la sfarsitul secolului al XX-lea, s-au efectuat circa 100.000 de transplanturi de rinichi, proportia de succese fiind de 80%. In cazul transplanturilor de inima, in jur de 600, proportia de transplanturi reusite este de 70%, iar la transplanturile de ficat, aproximativ 560, proportia de succese este de 20-30%. In cazul transplanturilor de plaman rezultatele au fost slabe, iar in cazul celor circa 250 de transplanturi de pancreas procentul operatiilor reusite este de 10-15%. [1] In ceea ce priveste donatorul, practica arata ca transplanturile au fost autorizate, de regula, in cazul organelor duble, de exemplu rinichi, simpla efectuare a operatiei neimpietand asupra sanatatii donatorului. In cazul celorlalte transplanturi de organe s-a recurs la prelevarea unor organe de la cadavre. Deci, esentiala pentru efectuarea transplantului este compatibilitatea intre grupele sanguine ale donatorului si ale primitorului si, mai recent, apartenenta la sistemul antigene H.L.A. (identice sau asemanatoare). La noi in tara, primul transplant renal a fost efectuat la Spitalul Fundeni, de catre profesorul doctor Eugen Proca, in 1980, iar in anul 1981, la Spitalul Judetean Timisoara, o echipa de medici condusa de doctorul Petru Dragan a efectuat primul transplant cu un rinichi luat de la un cadavru. [1]