Astmul Bronșic

Astmul bronşic este o entitate clinică cunoscută cu aproximativ 1000 de ani î.e.n. Numele vine de la grecescul astmos – a gâfâi.

În jurul anului 1500 a fost separată o formă de astm pulmonar bronşic şi o formă de astm cronic. În ultimii 15 ani s-au făcut progrese mari în cunosterea etiologiilor astmului bronşic, în fiziopatologie, imunologie, clinica şi tratamentul acestuia. Sunt o serie de aspecte de fond care definesc astmul bronşic. Acesta este uneori o boală, în sensul că are o etiologie bine conturată, de asemeni o patologie clară. În alte cazuri nu este decât un sindrom aşa ca sub această etichetă diagnostică se grupează diverse entităţi clinice.

Un alt aspect de bază în astmul bronşic şi care îl caracterizează este starea de hiperreactivitate traheobronşică, aceasta referindu-se la bronhii, a căror musculatură face uşor spasm uneori persistent la inflamaţia cu edem, ce apare episodic în peretele traheobronşic şi la producerea în execes de mucus in arborele traheobronşic.

Există si alte particularitaţi ale reactivităţii exagerate. Ea este difuză, generalizată în ambii pulmoni afectând de la caz la caz bronhii de ordin mai mic sau mai mare. Afectarea de bronhii de ordin mare, diminuând calibrul deja mic al acestora, poate duce la o obstruare aproape completă a lor, cu o perturbare gravă în ventilaţia pulmonară.

Alt caracter al hiperreactivităţii este variabilitatea ei mare atât de la individ la individ, ca intensitate şi tip de bronhie afectată cât şi la acelaşi individ, în timp. Această variabilitate este spontană sau poate fi indusă.

Hiperreactivitatea bronhică este reversibilă de obicei sub tratament însă şi spontan cu caracter capricios. Faptul că este reversibilă imprimă aspectul de hiperreactivitate episodică aceste stări, în astmul bronşic.

Din punct clinic caracteristicile sunt aspectele de paroxisme şi au ca substrat îngustarea episodică a lumenului bronhiilor, datorită hiperreactivitaţii lor. Aceste accese se traduc prin tuse, dispnee, respiraţie şuierată. Între crize, starea bronhiilor poate reveni la normal imediat după accces, alteori în timp mai scurt sau mai lung ramân în fundal de hiperreactivitate bronhică.

Dacă reactivitatea restantă este de intensitate mică, aceasta nu se tarduce prin semne clinice, este sub clinică, dar poate fi agravtă şi de felul acesta,

evidenţiată de o citaţie a bronhiilor care survenind pe bronhii deja intr-un anume grad de hiperreactivitate poate induce diminuarea bruscă de lumen bronhic si declanşa semne clinice ce pot merge pană la criza de astm. Pe acest fundal accesele de astm apar mai uşor, sunt mai dese şi mai grave.

Din punct de vedere anatomic se întâlnesc leziuni ale bronhiilor cu caracter reversibil cu edem, infiltrat conţinând adesea euzinofile sub endoteliu, care uneori se descuameză, alteori au aspect de infecţii bacteriene, câteodată discretă proliferare de glande mucoase, hipertrofia musculaturii bronhice. Structurile de la bronhiola terminală spre alveole nu sunt afectate; ele sunt distinse prin fenomenul încarcerării de aer care apare datorită faptului ca obstrucţia bronhică din astm împiedică ventilaţia normală bronhică şi face ca în expir o parte din aer să nu poată fi expulzat acumulându-se şi dilatând treptat structurile pulmonare terminale.

CAPITOLUL I

NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE A

APARATULUI RESPIRATOR

Noţiuni de anatomie

Aparatul respirator este alcătuit din plămâni şi conductele aeriene,

formaţiuni care se divid spre periferie astfel: parenchimul pulmonar în lobi,

segmente, lobuli, acini şi alveole şi conductele aeriene în trahee, bronhii, bronhiole şi canale alveolare.