Televiziunea după al Doilea Război Mondial

Televiziunea este, fără îndoială, una dintre cele mai importante invenţii ale acestui secol, nu atât prin complexitatea sa tehnică, cât, mai ales, prin schimbările pe care le-a provocat în mentalităţile oamenilor şi prin controlul indirect pe care l-a exercitat asupra evoluţiei societăţii.

Este un fapt recunoscut că televiziunea s-a născut inițial ca un fel de apendice neînsemnat al radioului. Până în momentul în care, luând avânt, a răsturnat echilibrul: influenţă, strălucire și pasiune.

Prima perioadă, cea a experimentărilor în afara războiului, a fost prelungită de cel de-al doilea război mondial. Când a izbucnit războiul, televiziunea nu era suficient de avansată din punct de vedere tehnic pentru a servi beligeranţilor. În anii de după război, ea a evoluat după modelul radioului.

La Paris, televiziunea a funcţionat între 1943 și 1944, sub Ocupaţie, în condiţii pitorești. Ideea era de a-i amuza pe soldaţii germani spitalizaţi în regiunea pariziană. În spitale au fost instalate 300 de televizoare şi s-a reachiziţionat un imobil care aparţinea Casei de Economii a Foştilor Combatanţi. Televiziunea franceză a rămas în această clădire până la începutul anilor ’90.

Sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial a reprezentat un pas important în dezvoltarea televiziunii şi noul său elan a fost foarte diferit în funcţie de ţări.

SUA

Statele Unite se află în avans faţă de Marea Britanie fiind mult mai puţin afectate de conflict. Pornirea se face însă şi aici aproape de la zero.În 1945 nu existau decât şase staţii de emisie pentru 10 000 de receptoare. Norma este peste tot de 525 de linii, aşa cum era impusă de FCC (Federal Communication Commission). Aceasta unificare este un atu preţios în sprijinul unui avânt rapid: în 1947 existau 30 000 de receptoare, în 1950 existau 4 milioane, în 1952 existau 15 milioane, iar în 1961 existau 35 de milioane.

Finanţarea este asigurată exclusiv din publicitate. Schimbările survenite în modul de repartizare a acesteia, în raport cu presa, au fost deosebit de brutale, lucru dovedit şi de faptul că în 1948 mai puţin de 10 milioane de dolari erau destinaţi publicităţii pe televiziune, în timp ce în 1960 se depaşeşte suma de 1, 5 miliarde de dolari. Omniprezenţa publicităţii devine obsedantă. La ora de maximă audienţă, procentul de publicitate este de 20 % din timpul de emisie. Din 1955, modelul american se afirma cu toate trăsăturile sale specifice. Este evident, de asemenea, şi contrastul cu televiziunea Europei Occidentale.

Marea Britanie

În Marea Britanie evoluţia este cea mai înceată. În iunie 1946, BBC îşi reia emisiunile televizate, cu 405 linii. Dezvoltarea continuă apoi, mai lentă decât în Statele Unite, dar mai rapidă decât pe continent.

Numărul receptoarelor este de 45 000 în 1948, de 250 000 în 1949, de 1,5 milioane în 1952, de 7 milioane în 1957 şi de 11,8 milioane în 1962.

Televiziunea ştie să exploateze marile evenimente pentru a-şi impulsiona dezvoltarea: funerariile din 1952 ale lui George al VI-lea şi, mai ales, încoronarea spectaculoasă a fiicei sale, Elisabeta a II-a, la 2 iunie 1953. Televiziunea difuza puţine filme. Este pentru prima dată în istoria engleză când audienţa televiziunii o depăşeşte pe cea a radioului. Cel de-al doilea canal ia naştere în 1954, fiind încredinţat unui organism privat, Independent Broadcasting Authority (IBA). Acesta a concesionat la 14 societăţi regionale private dreptul de a produce programe fie individual pentru regiunea lor, fie în asociere pentru ansamblul reţelei: societăţile dobândeau resurse confortabile din publicitatea comercială. Emisiunile sale au început la 22 septembrie 1955.

În Marea Britanie, în anul 1963, existau 12,5 milioane de televizoare.

Germania

Din cauza înfrangerii, Germania pare menită să se dezvolte mai lent: o previziune rapidă dezminţită. Cu numai doi sau trei ani decalaj, autorităţile de ocupaţie sprijină avântul televiziunii, considerând în mod înţelept că aceasta poate deveni - cu condiţia să fie liberă şi echilibrată – un factor important pentru democratizarea fostului Reich. Începutul are loc la Hamburg, în zona britanică, în noiembrie 1950. Englezii, care ocupă Germania de Nord, duc în privința mijloacelor de comunicare o politică inteligenta. În octombrie 1951, Berlinul urmează după Hamburg, iar apoi Köln în septembrie 1952. Succesul este rapid ţinând cont că în 1957 Republica Federală are 1,2 milioane de receptoare, iar în 1960 are 4,6 milioane de receptoare.

În 1963 în Germania existau 7, 5 milioane de televizoare.

Nouă instituţii regionale se vor asocia pentru a forma Arbeistsgemeinschaft der Rundfunkanstalten Deutschlands (ARD – Comunitatea Organismelor de Radiodifuziune) şi un prim canal. În 1963 şi 1964 va apărea cel de-al doilea, central, Zweites Deutsches Fernslhen (ZDF) şi cel de-al treilea, regional, ARD 3.

Franţa

Pe malul celălalt al Rinului, Franţa este mai lentă. Deşi în anii ’30 avusese un avans, se pare că după razboi francezii cred mai puţin în progresul televiziunii. Infrastructura progresează mai lent decât în Germania sau Anglia. Pe de altă parte, în anul 1949 se alege sistemul cu 819 linii: sistem excelent din punct de vedere tehnic, dar care, fiind diferit de cel al celorlalte ţări, face ca transmisiile internaţionale să fie dificile, mai ales într-o primă etapă. Are însă avantajul de a oferi o calitate deosebită a imaginii datorită numărului mare de linii. Receptoarele sunt însă mai costisitoare. În 1953, doar 10 % din teritoriu primeşte semnal de televiziune; 50 % în 1957. În 1949, existau 3700 de receptoare; în 1953, 60 000. În 1958, când Marea Britanie se apropie de 10 milioane de receptoare, în Franţa cifra este de zece ori mai mică, la o populaţie echivalentă.