Paralela adevăr minciună

Argumentarea reprezinta o forma de comunicare instrumentala care se bazeaza pe rationamente si dovezi pentru a influenta convingerile si comportamentele cuiva prin folosirea de mesaje orale sau scrise.

Pentru a deveni constienti de prezenta argumentarii, ar fi necesar sa identificam incercarile care se fac zilnic pentru a ne influenta convingerile si comportamentul. Unele dintre aceste incercari au drept tinta afectele, prejudecatile si superstitiile noastre.

Majoritatea oamenilor cu care venim in contact - prieteni, membrii ai familiei, sefi, oameni de presa, politicieni, editorialisti ne prezinta argumente indemnandu-ne sa gandim la fel ca ei sau sa ne comportam dupa cum ei doresc.

De la alegeri aparent banale (ce sa mancam la micul dejun) si pana la decizii importante cum ar fi de exemplu ce profesie sa ne alegem, suntem expusi in mod constant argumentarii celorlalti.

Zilnic fiecare dintre noi producem zeci de mesaje scrise sau orale cu scopul de a influenta convingerile celorlalti.

Exista motive bine intemeiate care justificara folosirea argumentarii in multe dintre situatiile cotidiene deoarece convingerile si comportamentele au deseori consecinte serioase.

Argumenarea are insa fara indoiala si limite deoarece este practicata de fiinte umane imperfecte, ale caror motive pot sa nu fie intotdeauna ireprosabile. Argementatorii ar trebui sa isi asume o mare raspundere morala intrucat cei care receptioneaza argumentarea sunt deseori lipsiti de timpul si resursele necesare pentru a verifica fiecare din afirmatiile facute. Ceea ce este prezentat drept cat se poate de probabil sau de credibil are cele mai mari sanse de a se bucura de acceptabilitate.

Ca si in cazul altor forme de comunicare, argumentarea poate fi folosita pentru a promova atat lucrurile bune cat si pe cele mai putin bune.

Trecand de la general la particular am putea lua in discutie o idee unanim acceptata atat in plan individual cat si in plan social Indiferent de cultul religios, de educatie, de pozitia sociala sau situatia materiala, ne nastem, crestem si murim cu anumite convingeri pe care desi nu intotdeauna le respectam, trebuie sa acceptam ca ele exista si ne influenteaza evolutia.

Una dintre aceste convingeri este si aceea ca nu este bine sa minti; mai mult decat atat aceasta este si una dintre cele zece porunci

Dar cu toate astea a incercat cineva vreodata sa-si imagineze o lume in care nimeni nu minte? Cum ar fi oare daca am renunta la minciuna?

Desi am invatat - inca din frageda pruncie - ca nu e lucru bun sa minti, minciuna ne iese in cale la tot pasul. Mai toti recurgem cind si cind la cite o minciuna. Cu toate astea, nu stiu citi dintre noi am incercat vreodata s-o disecam, s-o studiem pe toate partile si din toate unghiurile, sa-i descoperim mecanismele sau sa ne intrebam de ce mint oamenii. De ce se spune oare ca minciuna are picioare scurte si ca, asemeni hotiei si iubirii, ea nu se poate ascunde niciodata? ,,Cine a mintit o data, si-a mincat credinta toata", spune o vorba veche din popor. Credibilitatea e o forma de bogatie - cit timp esti credibil, sansele de succes sint maxime, iar cind iti pierzi credibilitatea, nu ti-o mai poti recistiga atat de usor.

Minciuna are si ea propriile paradoxuri. Sefilor le plac angajatii care se dovedesc de incredere si etaleaza credibilitate, dar si cei care au o experienta cat mai vasta. Si cum sa aduni experienta altfel decat muncind? E o problema in a recunoaste si aici intervine de nenumarate ori minciuna. Candidatii la o slujba se vad adesea nevoiti sa minta, pentru a da mai bine in fata angajatorilor si a avea mai multa credibilitate.

Un alt paradox al minciunii (asa-zisa minciuna cu intentii pozitive) se intilneste in familie si intre prieteni sau persoane apropiate. Uneori, ne vedem siliti sa recurgem la minciuni "nevinovate", tocmai in scopul de a ne proteja apropiatii si de a evita sa le ranim sentimentele.

Sa exemplificam discutand cateva situatii concrete:

- mama isi intreaba copilul: ,, ai invatat azi?" ,iar copiulul raspunde ,,da ,, desi e constient ca minte;

Copilul isi minte mama, dar, practic, pe el se minte. De ce? Pentru ca era in interesul sau sa invete, iar el, in loc sa accepte lipsa sa de constiinciozitate, prefera sa o ignore si s-o ascunda. La varstele mici, motivatia pentru invatare nu este una intriseca, asumata, ci una extriseca, ce tine de sistemul recopensa - pedeapsa. Copilul stie din experientele anterioare ca, daca nu invata va fi pedepsit. El incearca sa elimine pedeapsa, dar face asta nu printr-un comportament pozitiv, expectat de mama ci cauta o portita de scapare - nu vrea nici sa invete dar nici sa fie pedepsit, adoptand ca solutie minciuna.

- Iubita intraba: "Iti place cum m