Comunicarea scrisă - componentă a comunicării verbale

Trăim într-o lume a comunicaţiilor non-stop. O scrisoare, un ziar, un telefon, un zâmbet, un fax, o urare strigată peste gard, toate aceste modalităţi de transmitere a unui mesaj sunt mijloace de comunicaţie.

Primele forme de comunicare erau simple şi directe: gesturi, expresii ale feţei, mormăieli. Mai târziu a apărut vorbirea. Chiar şi azi, vorbirea este cea mai obişnuita şi cea mai placută formă de comunicare. Deşi telefonul ne permite să vorbim cu oameni aflaţi la distanţă, nu se compară cu o conversaţie directă, „faţă-n faţă”. Un zâmbet spune mai mult decât cuvintele. Vorbirea este excelentă pentru mesaje imediate, dar durează doar până se stinge ecoul cuvintelor. Comunicaţiile scrise durează mai mult ca mesajele vorbite şi ajung la mai multe persoane, nedistorsionându-se informaţia, de la o persoană la alta. Aşa că nu e de mirare că scrisul este una dintre cele mai vechi forme de comunicare. O dată cu inventarea tiparului, în urmă cu cinci secole, comunicaţia a făcut un uriaş salt înainte. Un mesaj tipărit permite multor sute şi chiar mii de oameni să işi împărtăşească idei şi informaţii. Cărţile sunt mult mai apreciate decât erau odată, din simplul motiv că sunt atât de practice. Majoritatea încap în buzunar, nu au nevoie de sursă de energie şi se pot citi şi în baie, tot atât de bine ca la birou.

De la gesturi la vorbire

Probabil că oamenii au comunicat prin gesturi, înainte de a putea vorbi. Un pumn ridicat inseamnă supărare şi ameninţare, semn înţeles de toată lumea. Alte semne însă au înţelesuri diferite pentru diverse popoare. În Portugalia, dacă îţi atingi urechea, înseamnă „Bine”, dar în Grecia este un semn de avertisment.

Când au vorbit oamenii pentru prima oară? Comparând fosilele umane cu rudele noastre, animalele, putem da un răspuns. Oamenii evoluaţi au cavităţi rezonante, în spatele nasului, diferite de ale animalelor. Paleontologii au pus în evidenţă (umplând golurile din spatele nasului cu ghips) faptul că aceste cavităţi rezonante aveau altă formă şi mărime în urmă cu 35.000 de ani, ceea ce le-a permis primilor oameni să vorbească.

Alfabetul şi scrisul

Cuvintele vorbite se şterg, de îndată ce dispare ecoul lor. Scrisul a fost o invenţie revoluţionară, care a permis oamenilor să îşi păstreze ideile, amintirile despre evenimente şi tranzacţii, un timp practic nelimitat. A început acum 5.100 de ani, în Mesopotamia (acum Irak), şi a constat în nişte semne ascuţite, imprimate în argilă. În următorii o mie de ani, aceste semne cuneiforme s-au dezvoltat într-un alfabet, cu litere care reprezentau sunetele vorbirii.

Azi, nici nu ne închipuim scrisul fără hârtie şi creion sau alt instrument. În trecut însă, aceste instrumente de scris erau foarte diferite. În urmă cu un secol, scribii (scriitori) făceau semne pe tăbliţe de lut, nu pe hârtie. Cerneala însă nu s-a schimbat prea mult faţă de acum cinci mii de ani, când au inventat-o egiptenii. Ei o foloseau pentru a picta literele pe vasele de lut si pe papirus, un fel de hârtie obţinută prin presarea mănunchiurilor de fire de stuf. Locul papirusului a fost luat de pergament (făcut din piei de animale), fiindcă acesta dura mai mult şi era mai flexibil, putând fi legate impreună mai multe bucăţi de pergament. Hârtia a fost inventată de chinezi, în secolul I. Fierbeau bucăţi de lemn şi resturi de materiale, pe care le presau apoi în straturi subţiri.

Scribii sumerieni foloseau fire de stuf pentru a scrijeli semne în plăcuţe de lut. Probabil că scrisul cu cerneală a început în Egipt, acum 5.000 de ani. Scribii presau vârful stufului sau îl mestecau în dinţi, ca să facă pensule, pe care le înmuiau în cerneală (un amestec de cenuşă, un liant oarecare şi apă). Scribii chinezi foloseau pensule făcute din păr de capră, cal sau lup, pe care îl fixau la capătul unei trestii de bambus. Tocurile din stuf au fost inventate în Grecia, prin 300 î.Hr., şi au înlocuit tocurile din pene de pasăre, în urmă cu 400 de ani.

Oameni din vechime foloseau cărbunele pentru a desena pe pereţii peşterilor. Creioanele sunt o invenţie mult mai recentă, prima descriere a unui creion fiind făcută în 1565, de medicul elveţian Konrad von Gesner.

Americanul Lewis Waterman a inventat primul stilou, in 1884. Vechile tocuri trebuiau înmuiate în cerneală după câteva cuvinte, dar stiloul înmagazina cerneală suficientă pentru câteva pagini. Pixurile (1937) au în vârf o bilă care se răsuceşte şi lasă semne de cerneală mai vâscoasă (pastă) pe hârtie.

Prin inventarea maşinii de scris, în 1874, şi a computerului, în secolul următor, claviaturile şi tastaturile au început să ia locul creioanelor. Dar mulţi preferă şi azi să scrie în stilul tradiţioal.