Securitatea Alimentară

1.1 Securitatea alimentară: obiective şi priorităţi

În ceea ce priveşte conceptul de securitate alimentară, în literatura de specialitate s-au formulat o multitudine de definiţii, fiecare având o anumită valoare de cunoaştere. Aceste definiţii au fost dezvoltate la nivel individual, familial, regional, naţional şi global. Pe plan ştiinţific, la nivel internaţional, conceptul de securitate alimentară este definit ca fiind „accesul pentru toată lumea şi în mod permanent la hrana necesară unei vieţi active şi sănătoase”. La nivel individual, securitatea alimentară este considerată a fi dreptul fiecărui om de a se hrăni, care este primul în sistemul drepturilor omului, lansat de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Agricultură şi Alimentaţie (FAO), în 1963 la Roma, prin celebrul manifest intitulat „Proclamaţia dreptului fiecărui om de a mânca pentru a-şi astâmpăra foamea”. În termeni numerici, securitatea alimentară reprezintă cantitatea de alimente necesare unui individ, exprimate în unităţi fizice, convenţionale (kilocalorii) şi în trofine (substanţe nutritive), pentru a-şi asigura echilibrul fiziologic şi a-şi acoperi cele trei raţii de consum:

- raţie de întreţinere;

- raţie de creştere;

- raţia de activitate.

Aceasta înseamnă că pentru realizarea securităţii alimentare la nivel individual sunt necesare următoarele:

- asigurarea disponibilităţilor alimentare (producţie, stocuri de rezervă);

- redistribuirea disponibilităţilor alimentare în interiorul ţării sau în afară prin schimburi internaţionale;

- accesul efectiv al populaţiei la achiziţionarea de bunuri de consum alimentar, prin asigurarea cererii solvabile potrivit cerinţelor acesteia.

Ca urmare, se poate afirma că există două determinante majore ale conceptului de securitate alimentară: disponibilitatea şi accesul la hrană.

Trebuie specificat faptul că asigurarea securităţii alimentare la unul dintre niveluri nu o garantează automat pe aceea de la celelalte niveluri. De exemplu, securitatea alimentară la nivel individual nu o asigură implicit şi pe cea de la nivel familial, noţiunile de foamete, malnutriţie şi insecuritate alimentară fiind treptele agravante ale aceluiaşi proces - accesul îngrădit la o ofertă suficientă de hrană.

Deşi i se conferă o sferă de cuprindere foarte amplă, totuşi, conceptul de securitate alimentară este în ultimă instanţă o problemă a familiei sau de nivel individual. În acest context, cei trei factori care condiţionează securitatea alimentară sunt:

- disponibilitatea hranei;

- posibilitatea de acces la hrană (determinată, în general, de puterea de cumpărare);

- dorinţa de a avea o alimentaţie sănătoasă.

Pentru o mai bună înţelegere a relaţiei dintre securitatea alimentară şi aportul alimentar adecvat, mai ales în contextul ţărilor în curs de dezvoltare, este nevoie de o minimă clarificare conceptuală a segmentelor care compun securitatea alimentară.

Astfel, într-o anumită accepţiune, aportul alimentar individual adecvat (AAAI) este asigurat pe termen scurt dacă aportul de kilocalorii răspunde nevoilor variabile în funcţie de vârstă, starea de sănătate, efortul fizic depus şi greutatea adulţilor; pe termen mediu, se consideră că AAAI este acoperit dacă nu există deficienţe proteino-calorice (MPC), traduse printr-o insuficienţă ponderală a adulţilor, iar pe termen lung dacă nu există MPC cronică (întârzieri de creştere la copiii sub 5 ani). Adesea se consideră că există întârzieri ale creşterii sau insuficienţe ponderale în funcţie de vârstă sau înălţime atunci când aceşti indicatori sunt inferiori cu mai mult de jumătate faţă de valorile lor medii.

Cauza imediată a MPC-ului pare a fi insuficienţa aportului de kilocalorii, ţinând cont de nevoile care trebuie acoperite şi de bolile care pot apărea prin neacoperirea adecvată a acestora. Insuficienţa aportului energetic cauzează dereglări importante şi frecvente, majoritatea specialiştilor în nutriţie respingând, astăzi, ideea că insuficienţa aportului de proteine (şi, mai mult, insuficienţa aportului în anumiţi aminoacizi esenţiali) este o problemă independentă, care necesită asigurarea unei alimentaţii speciale, bogate în proteine, în alte alimente complementare sau în cereale.

Securitatea alimentară individuală (SAI) reprezintă posibilitatea de a avea acces la o alimentaţie sigură şi suficientă pentru o viaţă sănătoasă, acces care trebuie să fie relativ garantat. Cu alte cuvinte, SAI echivalează cu un aport alimentar individual suficient şi oarecum garantat, uneori de către autorităţile statale.

Astăzi, realitatea este că majoritatea celor săraci obţin 70-80% din kilocaloriile de care au nevoie şi din majoritatea celorlalte substanţe nutritive necesare numai prin consumul unuia sau a două alimente de bază. Pentru cei mai săraci, accesul la aceste alimente esenţiale este cheia asigurării securităţii alimentare individuale.

Securitatea alimentară a familiilor (SAF) este necesară pentru asigurarea SAI, dar nu este suficientă, deoarece hrana disponibilă nu este întotdeauna repartizată egal între membrii familiei, proporţional cu nevoile acestora.

Securitatea alimentară naţională (SAN) corespunde posibilităţilor pe care le au diferite ţări de a garanta SAF şi SAI, fără a renunţa la alte obiective importante. Adesea, în scopul determinării nivelului acestui indicator pentru un anumit an, ne bazăm pe: disponibilitatea energetică alimentară (DEA) pe persoană sau pe nivelul stocurilor de alimente de bază (stocuri publice sau stocuri susceptibile de a fi vândute în caz de creştere a preţurilor) raportat la consumurile normale ale perioadei analizate.

Indicatorii securităţii alimentare pot fi grupaţi pe mai multe categorii după conţinutul economic, relaţiile dintre factorii cauzali şi rezultativi şi interdependenţa dintre aceştia:

- indicatorii cererii de consum alimentar (indicele preţurilor, costul întreţinerii alimentare, indicii puterii reale de cumpărare, elasticitatea cererii de produse alimentare în funcţie de venit şi de preţ, indicatorii normelor de consum alimentar, indicatorii raţiilor de consum etc.);

- indicatorii ofertei de produse alimentare (producţia alimentară industrială pe locuitor, producţia agroalimentară în unităţi fizice, băneşti şi convenţionale pe persoană, indicatorii stocurilor de produse agroalimentare etc.);