Limba - Fenomen social

1. Ce este limba?

Ferdinand de Sassure definește limba ca fiind ansamblul de semne arbitrare în uz la un anumit moment dat într-o societate, iar vorbirea reprezintă actul particular și concret al subiectului care folosește limba pentru a fi înțeles sau pentru a înțelege.

Limba este „partea socială a limbajului exterioară individului, care nu poate nici să o creeze și nici să o modifice” , este „...un tezaur depus prin practica vorbirii în subiectele vorbitoare aparținând aceleiași comunități, un sistem gramatical existent virtual în fiecare creier sau, mai exact, în creierele unui ansamblu de indivizi, căci limba nu există în mod perfect în niciunul, ea există în mod perfect numai în masă”

Saussure precizează că limba, diferită de limbaj și vorbire, este un obiect care poate fi studiat separat. Ca sistem de semne care exprimă idei, limba este comparabilă cu scrierea, cu riturile simbolice, cu formele de politețe, cu semnele militare și este cea mai importantă dintre aceste sisteme. De aici, limba apare ca o dualitate - ca instituție socială și ca sistem de semne abstract, ambele variante intersectându-se în cadrul vieții sociale a indivizilor.

2. Limba. Limbaj. Vorbire

În cursul său de lingvistică generală, Ferdinand de Saussure propune trei distincții metodologice, cea dintre limbă (la langue), limbaj (le langage), vorbire (la parole).

Limbajul reprezintă o caracteristică generală a speciei umane pe când limbile reprezintă realizări concrete ale capacității umane de a utiliza limbajul. Acesta nu este doar o funcție specifică umanului, ci și o instituție socială, ceea ce înseamnă că reprezintă o funcție a organismului social.

Ar trebui făcută o diferență între dimensiunea individuală și socială a limbajului, aflate într-o relație sistematică de determinare și condiționare reciprocă, în sensul că: limbajul nu poate exista decât prin individ, iar comunicarea nu se poate realiza decât în societate.

Din ansamblul manifestărilor de limbaj, este necesar să se facă o delimitare a ceea ce aparține acțiunii individuale, variabile, pe care Saussure o numește - așa cum am precizat mai sus - vorbire (parole), și ceea ce este comun subiecților vorbitori, limba (langue).

La baza acestui criteriu central al distincției saussuriene se află raportul între ceea ce este individual și ceea ce este social în existența limbajului, cele două aspecte fiind percepute ca un ansamblu bine definit deoarece „limbajul are o latură individuală și o latură socială, și nu putem concepe pe una fără cealaltă” și între care există un raport de implicare reciprocă care „se înscrie și se desfășoară între coordonatele altor raporturi: social-individual, esențial-fenomenal, ideal-material, pasiv-activ, sincronie-diacronie și pe fondul complexului de relații limbaj-gândire-societate”.

Vorbirea reprezintă ipostaza individuală a limbajului, ceea ce este accidental și accesoriu, iar limba include aspectele sociale ale acțiunii verbale și reprezintă ceea ce este constant, necesar și funcțional, un rezultat al contactului social implicit, o instituție exterioară ființei umane, care nu poate să intervină în dinamica ei, ci doar să o înțeleagă și să o utilizeze.

Dumitru Irimia precizează că vorbirea are rolul de a apropia oamenii între ei în cadru procesului de informare asupra unor evenimente din realitate, fapte de experiență, manifestări culturale, integrare profesională ș. a. Pe de altă parte, limba este cea care face posibilă comunicarea între oameni, îi apropie și consolidează relațiile dintre aceștia. „Ca ipostază socială a limbajului, limba este un instrument și produs al facultății umane lingvistice moștenite, al gândirii și al unei anumite societăți, cu date istorice, etno-psihice și de civilizație specifice, care o diferențiază de alte societăți uman-istorice. Din această perspectivă, limba se relevă ca unul dintre axele centrale ale unității naționale și de diferențiere între comunități-națiuni [...] limba este produsul social-istoric al unei comunități lingvistice interioară membrilor colectivității, dar independentă de voința individuală a fiecăruia în parte, obiectivă și obiectivându-se în procesul de comunicare individuală, prin care conștiința revoluționară a vorbitorului se confundă cu conștiința lui socială.”

Putem afirma că limba nu ia naștere decât prin vorbire pentru că, în vorbit există „fapte de limbă” și „fapte de vorbire”. Limba poate fi considerată ca existând în afara vorbitului și independent de vorbire, pe când vorbirea nu poate fi concepută în afara limbii și independent de ea.

André, Martinet, „Elemente de lingvistică generală”, Editura Științifică, București, 1970;

Cenac, Oana, „Curs de lingvistică generală”

Constantin Frâncu, „Curente și tendințe în lingvistica secolului nostru”, Casa Editorială Demiurg, Iași, 1999;

De Saussure, Ferdinand „ Curs de lingvistică generală”, Editura Polirom, Iași, 1998;

De Saussure, Ferdinand, „Scrieri de lingvistică generală”, traducere de Luminița Botoșineanu, Editura Polirom, Iași, (ed. I, 2002);

Dumitru, Irimia, „Introducere în stilistică”, Editura Polirom, Iași, 1999;

Dumitru, Irimia, „Curs de lingvistică generală”, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2011;

Eugen Coșeriu, „Introducere în lingvistică”, Editura Echinox, Cluj, 1999, (ed. II);

Eugen Coșeriu, „Teoria limbajului și lingvistică generală”, Editura Enciclopedică, București, 2004;

Eugeniu, Coșeriu, , „Lingvistică integrală”, în Nicolae Saramandru, „Interviu cu Eugeniu Coșeriu”, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996.

Eugen, Munteanu, „Introducere în lingvistică”, Editura Polirom, Iași, 2005;

Henri, Delacroix, „Le langage et la pensée”, Paris, 1930;

Ion, Coja, „Limitele comunicabilității prin limbaj”, în Al. Graur, S. Stati, Lucia Wald (redactori responsabili), „Tratat de lingvistică generală”, Editura Academiei RSR, București;