Romanul psihologic

Afirmându-se plenar în perioada interbelică, romanul românesc a adoptat diferite modalități estetice, de la clasic la modern, de la roman realist la roman mitologic, alegoric.

Aducând o anume libertate de creație, deceniul șapte al secolului trecut se remarcă și prin reapariția romanelor psihologice. Sunt mai ales romane ale unor „cazuri”. Un exemplu îl constituie Animale bolnave de Nicolae Breban, în care analiza nu e străină, cel puțin prin unul dintre personaje, Krinitzski, de universul dostoievskian, marcat de credință, de pătimire sau umilință. Autorul Animalelor bolnave pune în observarea acestui personaj (Krinitzski) o finețe și un excepțional spirit de creație, deplasând drama de pe teren erotic, pe acela mai elevat, al sentimentului religios. Tipul trăiește estetic prin paradoxalul amestec de luciditate și fanatism, detașare de dramele lumești și ascuțit simț de orientare, când e cazul, în labirintul lor. Despre Animale bolnave s-a scris în câteva săptămâni aproape tot atât cât despre celelalte romane ale lui Nicolae Breban, în câțiva ani. Cartea este, într-adevăr excepțională. Sub aceste structuri există observație întinsă și o tensiune a demonstrației psihologice ce fac din Animale bolnave unul din cele mai bune romane pe care le avem.

În absența stăpânilor reprezintă o altă operă a lui Nicolae Breban ce poate fi încadrată ca fiind roman psihologic, prin prezența infratextuală, sau chiar explicită uneori, a unui nucleu tematic coagulant, destinat să cristalizeze în jurul său impulsurile epice, dar mai ales pe acelea descriptive și analitice ale autorului: tensiunea înspre o categorie ontologic superioară, aceea a stăpânilor, bărbaților, zeilor sau amfitrionilor. Absența stăpânilor, adică a unor divinități fie ele și arbitrare, reprezenta pentru bătrânii cvasi urmuzieni o fatalitate acceptată, iar compromisul acestei acceptări provoca degradarea lor inevitabilă, chiar grotesca dezumanizare. Teama de degradare este exorcizată în schimb de E. Breban , protagonista capitolului median (Femei), printr-o sinucidere mai întâi psihică și abia apoi reală. E. Breban invocase la un moment dat afirmația ciudată a unui profesor: „Pasul nu e decât o cădere, iar mersul - o cădere repetată".

În cazul romanului modern, de analiză psihologică, autorul își propune să "absoarbă" lumea în interiorul conștiinței, anulându-i omogenitatea si epicul, dar conferindu-i dimensiuni metafizice; nu mai este demiurg în lumea imaginarului, ci descoperă limitele condiției umane; are o perspectivă limitată și subiectivă, completată adesea cu opinii programatice despre literatură (autorul devine teoretician).

Preocupat de realitatea lumilor interioare este și Augustin Buzura. Autorul recuperează în epocă, prin Absenții, tipologia romanului subiectiv, apropiat de formula jurnalului. Cartea lui Augustin Buzura se deschide însă și spre domeniul socialului, analiza fiind dublată de prezența unor nuclee epice care surprind viața dintr-un institut de cercetări, unde lucrează personajul principal, Mihai Bogdan, medic psihiatru.

Romanul psihologic/de analiză are drept obiect investigarea detaliată a vieții interioare, observarea psihologică, iar drept subiect are cazurile de conștiință. Este scris de obicei la persoana I (perspectivă narativă subiectivă), pentru ca pune accent pe descrierea stărilor sufletești, a problemelor de conștiință sau chiar pătrunderea în zonele obscure ale inconștientului. Proza de factură subiectivă are drept caracteristici: perspectiva narativă "fărâmițată", relativizată, timpul subiectiv, fluxul conștiinței, memoria afectivă, narațiunea la persoana I, luciditatea autoanalizei, anticalofilismul, introspecția (utilizata nu numai ca mijloc de autocunoaștere, ci si ca mijloc de cunoaștere a celuilalt), construcția personajelor a căror identitate se construiește treptat, prin alcătuirea unor "dosare de existență", dar și autenticitatea definită ca identificare a actului de creație cu realitatea vieții, cu experiența nepervertită, cu trăirea febrilă)