Odă In Metru Antic

Poezie a maturitatii depline, Oda in metru antic, apare in anul 1883, in editia princeps a Poeziilor lui M. Eminescu. Initial, textul a fost o oda dedicata lui Napoleon (prima versiune din 1873-1874). A suferit apoi numeroase metamorfozari; de la 13 strofe ale variantei din 1879 au ramas cinci strofe in forma definitiva (1881-1882). In varianta finala, textul a devenit o oda a singuratatii, a instrainarii ireversibile a omului de geniu.

Eul liric se confeseaza se intoarce in trecut, cand considera ca tineretea e vesnica. In acel moment, din trecut, moartea pare inexistenta, iar el, poetul era convins de apartenenta sa la cele vesnice: Nu credeam sa-nvat a muri vreodata; / Pururi tanar, infasurat in manta-mi. Echilibrul sufletesc se destrama atunci cand se iveste dragostea, cu suferinta ei dureros de dulce. Intensitatea sentimentului e sugerata prin repetarea pronumelui de persoana a II-a: tu (Cand deodata tu rasarisi in cale-mi). Strofa se imbogateste stilistic prin constructiile oximoronice: dureros de dulce si voluptatea mortii. Odata cu trairea sentimentului de dragoste, pentru poet incepe o suferinta nesfarsita; apare acum si perspectiva mortii: Pana-n fund baui voluptatea mortii/ Neinduratoare. Ideea sacrificiului prin iubire este ilustrata in urmatoarele doua strofe cu exemple clasice din mitologia antica; patima datorata iubirii, femeii, este devoratoare: poetul (eul liric) isi simte sufletul mistuit de o patima erotica la fel de puternica precum chinurile fizice in care au murit Nessus si Hercules din pricina intrigilor unei femei. Poetul (eul superior) nutreste iluzia ca ar putea renaste din propria-i cenusa (asemenea pasarii Phoenix), ca ar putea sa se inalte in sferele celeste, intr-un timp nedefinit, unde sa-si reinnoiasca eternitatea.

In finalul poeziei este invocata linistea care nu poate sa apara decat dupa ce dispare cauza suferintei, dragostea. Perspectiva ce se arata este moartea, moartea-iubita, vazuta ca mijloc de contopire cu marele univers. Cursul pe care-l urmeaza omul intre viata si moarte este punctat de doua verbe: a invata sia murii, acesta din urma incheind periplul omului in plan terestru. Nepasare trista, expresie a unei atitudini apolinice, face trimitere la atractia Luceafarului, nemuritor si rece. Finalul poeziei, Ca sa pot muri linistit, pe mine/ Mie reda-ma! sugereaza o recapatare a identitatii, o reintoarcere in sine. Linistea presupune o acceptare a destinului. Trairile poetului sunt ale omului in general; la inceput nu accepta ideea de moarte, apoi se revolta, dupa care intervine linistea trecerii in neant. Dar prin moarte, sufletul omului se intoarce la spiritul universal. In ipostaza de geniu, poetul, desi fiinta efemera, tanjeste dupa existenta eterna.

Oda = specie a genului liric in care se da curs unui elan admirativ pentru o idee, o persoana sau un eveniment Oda lui M Eminescu este inchinata omului de geniu condamnat sa traiasca intr-o lume ostila, in care ...