Mihai Eminescu venere și madonă

Prin poezia Venere si Madona poetul Mihai Eminescu evidentiaza frumoasele trasaturi ale femeii serafice, dar si talentele deosebite ale pictorului Rafael care a imortalizat pe panza goala chipul femeii angelice.

Tema poeziei este dragostea, sentimentul de veneratie pe care poetul il aduce iubirii vazut in mai multe ipostaze: femeia terestra (normala), femeia inger sau serafica si femeia demon. Este o poezie de tinerete a idealurilor adolescentine, cand eul se contrazice la ideea elogiului feminitatii din incipitul poeziei.

Poezia cuprinde mai multe secvente lirice.

In prima secventa poetul elogiaza in note de oda, chipul angelic al femeii si talentul lui Rafael: Caci femeia-i prototipul ingerilor din senin. Aici predomina imagini artistice plastice create cu ajutotul comparatiilor, inversiunilor si epitetelor duble (tanara si dulce veste). Poetul creaza imaginea unui eden in care chipul feminitatii este atotstapanitor. Adresarea catre imaginea sacrala a Venerei este directa in prima strofa, in care predomina invocatia retorica (O! te vad, te-aud, te cuget). Epitetul metaforic Madona dumnezeie sugereaza eternitatea artei care ridica deasupra efemeritatii timpului iubirea.

In seceventa a doua poetul gaseste un termen de contradictie (antiteic) imaginii femeii din prima seceventa lirica: femeia demon ilustrata prin sintagma femeie stearpa si celelalte determinari: fara suflet, fara foc prin puterea transfiguratoare a poeziei; poetul infrumuseteaza imaginea demonului feminin facand din ea un inger, sugerat prin bland ca ziua de magie. Daca in prima secventa vocabularul poetic este elevat (inalt, ridicat), expresia eleganta si rafinata, in a doua secventa cuvintele sunt dure, incriminante, din zona uzuala a limbii: betie, crudo, pentru a sugera ideea femeii sterpe, care nu intelege dimensiunea iubirii.

La nivel structural poezia este construita pe o antiteza romantica ce persista si la nivelul versurilor (demon - santa). Adresarea catre cealalta ipostaza a femeii se face direct, conferind discursului liric o nota sentimental-lirica si una retorica.

Dispretul este principalul sentiment al acestei secvente lirice.

Femeia capata chipul libertinei ce inseala imaginea consacrata a fecioarei. Poetul imortalizeaza, asemenea lui Rafael, cele doua ipostaze ale femeii: Madona dumenzeie si palida femeie (femeia demonica, stearpa). In finalul poeziei poetul se simte vinovat pentru invinuirea adusa femeii si fara sa se gandeasca la iertarea acesteia, ii cere totusi acest lucru. Este constient de faptul ca invinuirea a fost cruda si nedreapta provocandu-i multa suferinta. Poetul revine la accentele de oda si de venerare de la inceputul poeziei.

Rima poeziei este incrucisata, masura este de 15-16 silabe si ritmul trohaic.

...