Mihai Eminescu Epigonii

Publicata la 15 august 1870 in Convorbiri literare. Reprezinta manifestul literar al poetului, deoarece Eminescu exprima crezul sau artistic.

Epigon = urmas nedemn al unui inaintas ilustru. Eminescu se incadreaza pe sine in randul epigonilor, chiar prin aceasta poezie se distinge de contemporani. Titlul poeziei a fost imprumutat din literatura germana Karl Immermann. Punctul de plecare este epigrama lui Schiller Ieremiada. Poezia e construita pe baza antitezei intre trecutul maret si prezentul josnic. Poetul ii elogiaza pe inaintasii sinceri, animati de nobile idealuri, si ii critica pe contemporanii superficiali lipsiti de idealuri, sceptici. Antiteza romantica intre trecut si prezent e o constatare a operei eminesciene Scrisoarea III. In prima strofa trecutul este idealizat, mitizat; poetul ne transpune intr-un taram edenic, intr-o atmosfera de basm: Nostalgia varstelor mitice ale umanitatii a timpilor originari e prezent in intreaga creatie eminesciana. Metaforele si epitetele primei strofe visari dulci si senine, dulci si mandre primaveri amintesc limbajul poetic pasoptist. Criticul Stefan Cazimir afirma ca in lirica eminesciana exista patru motive centrale, stele cardinale: gandirea, cantul, visul, plansul. Gandirea si cantarea sunt dominante si in aceasta poezie. Strofa deschide prima parte a poeziei inchinata trecutului, alcatuita din 11 strofe. Ca si Scrisorile, Epigonii are o structura biplana; partea I - oda inchinata trecutului, partea a II (8 strofe) contine elemente de satira. Intr-o scrisoare trimisa lui Iacob Negruzzi, Eminescu mentioneaza ideea fundamentala e comparatiunea dintre lucrarea increzuta si naiva a predecesorilor nostrii si lucrarea noastra trezita, dar rece. Comparatiunea din poezia mea cade in defavorul generatiei noi, si - cred - cu drept. Se observa predominarea interesului etic asupra celui estetic. Predecesorii sunt elogiati nu pentru meritul intern al lucrarilor lor ci, numai pentru ca intr-adevar te misca acea naivitate sincera neconstienta cu care lucrau ei. Vad poeti ce-au scris o limba, ca un fagure de miere exprima prin comparatie, rigoarea matematica a limbajului, travaliul lucid. Eminescu elogiaza pe inaintasi prin metafore sugestive si caracterizari lapidare: Cichideal gura de aur, Mumulean glas cu durere, Prale firea ce intoarsa, Daniil cel trist si mic. In prima etapa, poezia era echilibrata cu cantecul, atribut al bardului. Cantul avea o valoare primordiala in epocile mitice: Vacarescu, cantand dulce a iubirii primavara. Sunt elogiati: Sihleanu, Donici - autor de fabule- cuib de-ntelepciune; Anton Pann s-a dus Pann, finul Pepelei, cel istet ca un proverb. Eminescu exprima nostalgia pentru timpurile mitice: S-au dus toti, s-au dus cu toate pe o cale nenturnata. Poetul inchina o intreaga strofa lui Eliade, referindu-se la ciclul sau de poezii biblice. Redesteptand miturile seculare ...