Mihai Eminescu - Dorința

1. Tematica. Dorinta este o poezie definitorie pentru viziunea lui Eminescu asupra iubirii si naturii.

Ca specie e un mic poem pastoral, in genul idilei clasice, complicat in spirit romantic prin intensitatea visului de dragoste. Poetul aspira spre o iubire implinita, proiectind pe fundalul unei nature feerice o poveste de dragoste ideala, in care gesturile se impletesc intr-un ritual al intelegerii si al armoniei depline. Nimic nu-i tulbura pe indragostiti, nici o conventie nu-I indeparteaza.

In Dorinta, dragostea nu e realitate, ci aspiratie spre implinire prin iubire. In visul secret al omului, vrea sa spuna Eminescu, iubirea ideala este totdeauna a barbatului si a femeii pasind alaturi, fericiti prin gradina mirofica a universului, ca perechea mitica.

2. Compozitia. Poezia are o organizare lineara, fiind o succesiune de cinci tablouri. Fiecare strofa fixeaza o secventa dintr-o idila cu ceremonial stereotip (care apare si in alte poezii), alcatuit din acelasi lant de fapte eroice: o chemare in codru, o imagine a asteptarii, alta a intilnirii, jocul gesturilor de tandrete, apoi somnul si visul in accord cu miscarea naturii.

Formal, poezia are o alcatuire epistolara prin modulatiile de adresare (imperativul vino) si prin prezenta verbelor si a pronumelor sau a adjectivelor pronominale de persoana I si a II-a singular si persoana I plural. Timpul si modul verbelor (viitor indicative, conjunctiv present) marcheaza fara dublu idea de dorinta. 3. Descrierea tablourilor. In realizarea tablourilor, Eminescu se remarca printr-o precizie a desenului. Detaliile, putine, relefiaza aspectul particular, inconfundabil, al piesajului sau al schitei de portret. In strofa intii, de exemplu, care este o chemare, imaginea codrului se constituie doar din trei elemente: izvorul care tremura pe prud (personificare), prispa cea de brazed (metafora), crengi plecate (metonimie cu epitet metaforizat). Ele sint suficiente prin efectul lor figurat pentru a sugera infatisarea feerica a cadrului fizic.

La fel procedeaza poetul in strofa a II-a, unde suita de verbe (sa alergi, sa cazi, sa desprind, sa ridic) nuanteaza puternic miscarea, dar o si individualizeaza in unitati stereotipe usor de observat si in strofele urmatoare- care creeaza treptat impresia ca se recompune un ritual al intimitatii.

In ultimele doua strofe, imaginea se complecteaza cu detalii (cintul singuraticelor izvoare, blinda batere de vint, armonia codrului batut de ginduri caderea florilor de tei), care confera naturii o nota umana, meditative.

Aceasta interferenta de planuri, om- natura, ne ingaduie sa descoperim ideea poetului, substantivul filozofic al imaginii sale. Codrul batut de ginduri (personificare cu valoare metaforica) pare o fiinta ce a ajuns sa reflecteze asupra semnificatiei povestii de iubire pe care o tainuieste: perechea-izolata in spatial lui ocrotitor-este un simbol mitic al perpetuarii vietii.

Comuniunea om natura, pentru care pledeaza Eminescu in toate poeziile lui de ...