Miezul Iernii De Vasile Alecsandri

In paduri trasnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!

Stelele par inghetate, cerul pare otelit, Iar zapada cristalina pe campii stralucitoare Pare-un lan de diamanturi ce scartaie sub picioare.

Fumuri albe se ridica in vazduhul scanteios Ca inaltele coloane unui templu maiestos, Si pe ele se aseaza bolta cerului senina Unde luna isi aprinde farul tainic de lumina. O! tablou maret fantastic! . Mii de stele argintii In nemarginitul templu ard ca vecinice faclii.

Muntii sant a lui altare, codrii organe sonoare Unde crivatul patrunde, scotand note-ngrozitoare. Totul e in neclintire, fara viata, fara glas; Nici un sbor in atmosfera, pe zapada - nici un pas; Dar ce vad? . In raza lunii o fantasma se arata. E un lup ce se alunga dupa prada-i spaimantata!

Poezia Miezul iernei de Vasile Alecsandri este unul dintre cele mai valoroase pasteluri ate bardului de la Mircesti. Poetul descrie tabloul plin de maretie al unei nopti de iarna, in care se simte coplesit de perfectiunea si grandoarea naturii, incremenita de un ger naprasnic.

In strofa intai prinde contur tabloul naturii impietrit de un ger amar, cumplit.

Efectele gerului sunt inspaimantatoare: in paduri trosnesc stejarii, plesnind zgomotos, stelele par inghetate lucind pe cerul care pare otelit, iar pe campii, zapada cristalina si stralucitoare Pare-un lan de diamanturi ce scartaie sub picioare.

Tabloul dobandeste alta infatisare sub biciuirea inghetata a gerului, totul capatand un aspect rece si inghetat stelele par inghetate, bolta cereasca este rece, cu un luciu ca al otelului, iar pe pamant zapada nu mai este pufoasa si moale, ci capata stralucirea si taria cristalului, a diamantului, scartaind sub picioare.

unui templu maiestuos, legatura tainica intre cer si pamant. Fumurile albe ce se inalta spre vazduhul stralucitor, scanteios, sunt asemuite cu inaltele coloane ale unui templu maret unind cerul cu pamantul. Pe ele se asaza ca o cupola bolta cerului senina / Unde luna isi aprinde farul tainic de lumina. Lumina lunii izvorand tainic de pe bolta cereasca face sa straluceasca si mai mult comorile iernii. Singurul semn de viata si de caldura in acest univers stralucitor si rece este fumul, inaltandu-se in vazduh sub forma unor colonade albe si subfiri.

Strofa a treia. Vederea acestui templu grandios, aproape ireal, starneste admiratia si uimirea poetului: O! tablou maret, fantastic! El se simte coplesit de frumusetea si grandoarea naturii hibernale: Mii de stele argintii /In nemarginitul templu ard ca vecinice faclii.

Purtatoare ale luminii vesnice, stelele par niste faclii stralucitoare care ard pentru eternitate. Continuand descrierea naturii ca un templu urias, poetui compara muntii cu altarele acestuia, iar codrii cu niste organe sonoare in care crivatul face sa rasune o muzica ce trezeste spaima: Muntii sunt a lui altare, codrii organe sonoare / Unde crivatul patrunde, scotand note-ngrozitoare. Strofa a patra. ...