Lucian Blaga Universul Dramaturgiei

Opera dramatica a lui Lucian Blaga este o prelungire a celei lirice. Ca si aceasta, exprima aspiratii si nelinisti ale poetului, poarta amprenta sensibilitatii lui metafizice.

Prima dintre piesele de teatru ale lui Blaga, Zamolxe, este un poem dramatizat. Regasim aici poezia panica din Pasii profetului, expresie a comunicarii mereu nazuite ca natura: Ma-mpartasesc cu cite-un strop din tot ce creste/ si se pierde. / Nimic nu mi-e strein/ Duhul meu - al meu sau al pamintului e tot atit -/ si-a asternut aici cojocul sau de muschi si-asteapta. / de mult uitat-am sa mai fac deosebire / intre mine si-ntre lucruri / impletindu-te cu taina lor, te piezi in stinca / si te scurgi in unde si-n pamint. / Nu stiu: / ma-ntorc in mine, ori cucernic imi indrept / urechea spre paduri? cu acest monolog al lui Zamolxe se deschide piesa. Cintecul e inlocuit insa cu meditatia, sentimental e transformat in idee, sau, mai exact, ideea poetica devine idee filozifica, teoretica, pastrind forma poetica, adica fiind comunicata prin imagine: viata inepuizabila si oarba a naturii e divinizata si numita Marele Orb, comuniunea cu ea e, de asemenea, personificata. Caci nu esti tu, dumnezeire, ne-ntelesul orb, ? ce-si pipaie cararea printer spini? / Nu stii nici tu de unde vii si unde mergi. / Te zbuciumi vesnic dibuind / sa faci minuni cum n-au mai fost / Atit de des tu cazi infrint / si nici nu banuiesti furtuna de lumina ce-ai creat-o Iata, sint faptura ta, si-aici sunt ochii mei; ii vrei? / Nu suntem oare pentru ca fara de sila / sa luam pe micii nostri umeri / soarta ta, puternicule Orb? Apropierea de natura, trairea in intimitatea ei a devenit prin urmare tema de meditatie si punct de plecare al unei religii, mai precis al unei reprezentari a naturii si a raporturilor cu ea. Zamolxe, profetul, n-a facut decit sa-si ridice in constiinta felul de viata al neamului din care face parte si care apare unui strain ca putere smulsa din uriasei firi: Esti ispitit sa crezi ca dacii nu nasc om din om. / Natura-I plasmuieste singura, ea insasi, dintr-o data / cum isi face muntii ori izvoarele. / Adu-ti aminte de Zamolxe, / el a fost un dac de bastina. Si oare dumnezeul orb al sau e altceva / decit ast fel al firei si al dacilur- / salbatic, chinuit, orb, straniu si vesnic framintat? / O, nu. Aicea nu ma simt imprejmuit de oameni / ci asa de mult in mijlocul naturii / incit ma mir ca ei nu au manunchi de muschi pe cap / in loc de par ca stincile. Acesti oameni ai naturii sint infatisati intr-un decor caracteristic (O livada inconjurata de vii imprastiate pe dealuri. Padure la dreapta. In livada vase mari de pamint pline cu must. Culegatori vin si trec cu hirdaie), participind la procesiuni dionisiace, cu jocul de bacante, manifestari ale unei vitalitati neingradite, libera ca si cea a naturii: Zamolxe o transforma in principiu al unei religii. Conflictul dramatic se constituie prin opozitia pe care Magul, marele preot al ...