Lucian Blaga

Personalitate impunatoare a culturii interbelice, LucianBlaga, filosof, scriitor, profesor universitar, a marcat perioada respectiva prin elemente de originalitate compatibile cu inscrierea in universalitate. S-a nascut la 9 mai 1895 la Lancram, linga Alba Iulia, intr-o familie de preoti. Copilaria i-a stat, dupa cum marturiseste el insusi, "sub semnul unei fabuloase absente a cuvintului", viitorul poet - care se va autodefini mai tirziu "mut ca o lebada" - neputind sa vorbeasca pina la virsta de patru ani.

Primele clase le-a facut la Sebes (1902-1906), a urmat Liceul "Andrei Saguna" din Brasov (1906-1914), unde era profesor ruda sa Iosif Blaga, autorul primului tratat rom^nesc de Teoria dramei. In anul izbucnirii primului razboi mondial si-a inceput studiile de teologie la Sibiu, pe care le-a finalizat cu licenta in 1917. Intre 1917 si 1920 a frecventat cursurile Universitatii din Viena, unde a studiat filosofia obtinind si doctorantul.

Revenit in Rom^nia reintregita, s-a daruit cauzei presei rom^nesti din Transilvania, fiind redactor la revistele "Cultura" din Cluj si "Banatul" din Lugoj.

In 1926 a intrat in diplomatie ocupind succesiv posturi la legatiile tarii noastre din Varsovia, Praga, Lisabona, Berna si Viena. A fost ales membru al Academiei Rom^ne in 1937. Discursul de receptie si l-a intitulat Elogiul satului rom^nesc.

In 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutata temporar la Sibiu in anii ce au urmat dictatului de la Viena. La Sibiu redacteaza, incepind cu 1943, revista Saeculum, care va aparea un an.

Din 1948, indepartat de la catedra, a lucrat in cadrul filialei din Cluj a Institutului de Istorie al Academiei.

A trecut la cele vesnice pe 6 mai 1961, fiind inmormintat la Lancram.

Versuri

Poemele luminii (1919), Pasii profetului (1921), In marea trecere (1924), Lauda somnului (1929), La cumpana apelor (1933), La curtile dorului (1938), Nebanuitele trepte (1943), Poezii(1962) - volum postum cuprinzind ciclurile Mirabila saminta, Vara de noiembrie ssi Stihuitorul. Postum au aparut si ciclurile Virsta de fier 1940-1944, Cintecul focului, Corabii cu cenusa, Ce aude unicornul.

Dramaturgie

Zamolxe, mister pagin (1921); Daria; Fapta; Ivanca; Invierea (1925); Mesterul Manole (1927); Cruciada copiilor (1930); Arca lui Noe (1944), postum aparind Anton Pann (1964).

Filosofie

Creatia filosofica este grupata in trei trilogii: a cunoasterii (1943), a culturii (1944), a valorilor (1946). Cea de-a patra, cosmologica, a ramas in stadiul de proiect.

Aforismele lui Lucian Blaga sunt grupate in volumele Pietre pentru templul meu, Discobolul si Elanul insulei.

CANTARETI BOLANVI - COMENTARIU

Poezia "Cantareti bolnavi", din volumul "La cumpana apelor" (1933), este o expresie a tristetii metafizice ce cuprinde treptat universul poetic blagian, ajuns la o culme, o "cumpana" a echilibrului, a armoniei sale, dupa care urmeaza declinul, destramarea. Poezia lui Lucian Blaga inregistreaza etape distincte ale evolutiei sale, de la vitalismul expresionist din "Poemele luminii" (1919) si trairea extatica, sub semnul "panismului", din "Pasii profetului" (1921), pana la aparitia primilor fiori metafizici, de neliniste, din volumul "in marea trecere" (1924), stare accentuata in volumele urmatoare, "Lauda somnului" (1929) si "La cumpana apelor" (1933). O boala secreta patrunde in lume, isi lasa semne crepusculare, mistuie fiintele si lucrurile, patrunde in suflete, eul liric receptand fiorul adanc al stingerii. Poetii, sesizand declinul lumii, semnele apusului, devin "cantareti bolnavi", receptacule ale unui morb universal: "Purtam fara lacrimi/ o boala in strune/ si mergem de-a pururi/ spre soare apune". E o maladie a intregii firi, care afecteaza acuitatea simtirii lirice si atinge insusi cuvantul, aflat intr-o indepartare tot mai mare de forta creatiei initiale: "Ni-e sufletul spada/ de foc stinsa-n teaca./ Ah iarasi si iarasi/ cuvintele seaca."

Poezia exceleaza in exprimarea conditiei poetului aflat in miezul unei lumi pornite catre declin, oglinda tulburata a semnelor de stingere a acesteia. E un registru liric al extinctiei agonice, deslusite intr-un camp semantic al suferintei: "lacrimi", "boala", "rani", trepte ale inscrierii eului liric intr-un spatiu maladiv profund. insusi sensul coborator al privirii, al mersului spre soare apune se inscrie pe o panta a declinului ireversibil. Ca si arhanghelii bolnavi din "Paradis in destramare", sufletul, arma de lupta a poetului