La țigănci

Problematica timpului este abordata si Mircea Eliade, cum ar fi Un om mare, La tiganci sau Dousprezece mii de capete de vite. Ceea ce constituie nota dinstinctiva a acestor obsesie la Mircea Eliade, careia ia acordat un capitol aparte din viata sa, care nu mai constituie sursa unor meditatii filosofice. Rupturile care au loc in sfera coordonatelor temporale reprezinta o posibilitate inepuizabila de realizare a celor mai diverse artificii fantastice. Iesire de sub controlul duratei se efectueaza accidental, fara a cauta acest lucru in mod deliberat. Totul preia forma unui joc absurd ironic, in care individul se dovedeste victima destinului orb.

Unul din cele mai complexe texte ale autorului este La tiganci (1959), nartiunea cu bogate rezonante mitologice, considerata de numerosi exegeti o alegorie a mortii sau a trecerii catre moarte. Cu toate acestea, dimensiunea filosofica de la care porneste autorul nu este prezenta la suprafata operei, ci se mentine intr-un plan indepartat, camuflat, al relatarii. Accentul este pus pe prezentarea aventurilor extraordinare pe care le traieste un mediocru profesor de pian care se vede confruntat cu niste situatii ce ii depasesc capaciotatea de intelegere. Textul se deschide in maniera operelor de factura traditionalista din secolul al XIX-lea, prin fixarea coordonatelor spatiale si temporale, si prin introducerea protagoniistuluio intimplarilior. Mircea Eliade descrie o realitate cotidiana, ce nu prevesteste nimic senzational: o calatorie cu tranvaiului, cu mentinerea caldurii toride de vara si cu o discutie aparent lipsita de interes. La un moment dat se pomeneste ca din intimlpare de tiganci, subiectu acaparind pentru un timp conversatia. In arsita zilei, gradina plina cu nuci a tigancilor pare un eden al placerilor, o tentatie suprema situata in inima Bucurestiului, toropit de zapuseala. Caldura mare formeaza resortul unicx al actiunii. Fara aceasta arsita Gavrilescu nu ar fi intrat niciodata ,, la tiganci", spatiul tabu pentru un om corect si ,,familist". Doua elemente aleatorii - caldura excesiva si pierderea partiturilor, decid aventura bizara a personajului.

Dindu-si seama ca si-a uitat partiturile in strada Preoteselor, Gvrilescu coboara din tramvai si intentioneaza sa o porneasca indarat. De acum inainte totul se va petrece in contratimp. Din cauza caldurii, profesorul de pian nu mai rezista sa mai astepte tramvaiul si se refugiaza in singurul loc unde este prezenta umbra. Exact in momentul cind ajunge in spatiul protector de sub copaci trece si tramvaiul ce ar fi putut impideica experienta sa curioasa. De la bun inceput, Gavrilecu remarca faptul ca gradina tigancilor alcatuieste un tarim privilegiat, incarcat cu semnificatii aparte:,, La umbra nucilor il intimpina o neasteapta, nefireasca racoare si Gavrilesscu ramase o clipa derutat zimbind. Parca s-ar fi aflat dintr-o data intr-o padure la munte. Incepu sa priveasca uluit, aprope, cu respect, arborii inaliti, zidul de piatra acoperit cu edera, si pe nesimtite il cuprinse o infinita tristete". Locul acesta sustras exceselor climaterice constiutuie un fel de paradis terestru, raminerea eroului aici fiind conditionata de modul in care trece probele la care este supus.

Legatura dintre tarimul profan din care vine profesorul de pian, si cel mitic in care el patrunde este mediata de un din ,,tiganci". Gavrilescu sa razbata in spatiul misterului deoarece el nu este un initiat. Despre latentele deosebite ale locului vorbeste si infatisarea exterioara a casutei arhaice in care este primit acest Orfeu ratat care este profesorul de pian. El este introdus intr-o odaie cu o penumbra curioasa, deparca ferestrele ar fi avut geamuri albastre si verzi, amanunt ce ne demonstreaza ca este vorba de o versiune a miraculoasei camere Sambo din romanul Noapte de Sanziene. Principala caliatate a gradinii tigancilor este situarea ei in afara de timp, fapt remarcat si de batrina care il ia in primire pe profesorul de pian: ,, Nu e graba, spuse batrina. Avem timp. Nu e nici trei..." in acest context ceasul devine un instrument inutil ce se opreste intr-un moment de perfectiune a timpului, in jurul simbolicii cifre trei: ,,Atunci sa stii ca iara a stat ceasul, sopti batrina, cazind din nou pe ginduri." Bordeiul in care este intrudus Gavrilescu dupa ce a platit vama necesara constituie un loc in care in multe societiti traditionale se desfasoara initierea. Rolul lui se pastreaza si in cazul lui Mircea Eliade. patrunderea in bordei aduce cu sine desire amneziei, face posibila comunicarea cu trecutul, revenire memoriei echivaleaza cu o intorcere in timp la vremea tineretii, a fericirii dipline, cind Gavrilescu o stia pe Hildegard: ,, In aceasta clipa se simti deodata fericit, parca ar fi fost din nou tinar, si toata lumea ar fi fost a lui, si Hildegard ar fi fost de asemenea a lui".