Iubirea în poezia lui Eminescu

Intre marile teme,proprii creatiei lui Eminescu, alaturi de meditatia asupra artei,asupra vietii sociale sau asupra existentei in general, slavirea iubirii si a frumusetilor naturii ocupa un loc intru totul deosebit.Izvorate din sensibilitatea pura, exceptionala a poetului din melancolia lui structurala si, deopotriva, din nepotolita lui sete de viata, de perfectiune, de absolut, iubirea si dragostea de natura se ingemaneaza in poezia lui Eminescu, constituind o tema unitara, care-i largeste si-i intregeste universul liric, de o grandoare si autenticitate uimitoare si de o permanenta si inalterabila actualitate estetica.

La Eminescu, iubirea si natura nu formeaza ceea ce numim un capitol aparte, nu se izoleaza tematic, ci se constituie ca urmare a unei atitudini, a unui tonus fundamental, care lumineaza si tulbura deodata, cele doua sentimente, convertindu-se intr-o stare sau o forta cosmica care urmareste, hotaraste si implineste destinul fiintei umane.

Mai mult decat atat, impatimit de viata, Eminescu este prin excelenta un poet al iubirii si naturii, caci, mai cu seama, cu poezia iubirii si naturii din creatia sa se produce acel salt uluitor in dezvoltarea liricii noastre, largindu-i nemasurat orizontul si imbogatind-o pe toate laturile, de la lumea simtamintelor, a ideilor si atitudinilor pana in domeniul limbii, al simbolurilor si muzicalitatii versurilor.

Contopite indisolubil in poezia lui Eminescu, iubirea si natura nu constituie pentru poetul nostru o tema de imprumut din romantica franceza sau germana, nici nu au semnificatia unor sentimente zadarnice de care omul trebuie sa se elibereze, nici nu raspund acelei chemari subconstiente izvorate din obscura "vointa de a trai" a lui Schopenhauer.Dimpotriva, iubirea si natura sunt pentru Eminescu, omul si creatorul, formele fundamentale de manifestare a personalitatii sale de exceptie, sunt fenomenele care il insufletesc, il entuziasmeaza si-l proiecteaza in eternitate, sunt cadrul si mijlocul de implinire, de elevatie spirituala, sunt esentiale nevoi de viata si categorii sufletesti primordiale.

Venere si madona, datand din1870,-cronologic, a doua mare poema a iubirii dupa Mortua est, incepe a infatisa viziunea poetului, privind femeia iubita, care este cand inger, cand demon..De la imaginea celei pe care o vede ca pe Madona dumnezee cu diadema de stele ,cu risul bland,poetul trece la imaginea femeii ,,fara suflet, fara foc", a femeii ,,demon", careia, totusi, ii imprumuta pana la urma ,,raza inocentei",ce-i nimbeaza chipul si pe care o adora, chiar dac-ar fi demon, caci ,,e sinta prin iubire".

Aflandu-se, pana in ultima clipa a vietii lui creatoare intr-o neostenita cautare a echilibrului launtric si a implinirii sale, Eminescu priveste iubirea si natura ca pe o evadare din realitatea brutala si nu ca pe o forma de capitulare in lupta impotriva raului social, ci ca pe unicul izvor al entuziasmului sau neintrerupt in fata frumusetilor vietii , menit sa-i reimprospateze elanurile creatoare istovite de eforturi.

Daca indrazneala razvratitului din Inger si demon, care poarta in sufletul lui stigmatul amar al deznadejdilor, isi afla linistea compensatorie in iubire, careia ii cedeaza pentru forta ei de viata, tot astfel, ochiul poetului distinge tot mai atent amanuntele naturii inconjuratoare, efectele ei de lumina sau sonoritatile dulci sau tulburatoare ale codrului.Demonul la Eminescu, intruchipeaza in acest poem un barbat visator, cu un suflet apostat si nocturn, aspirand spre iubirea femeii si iubit de aceasta pentru frumusetea lui, mai mult launtrica.

Nazuinta poetului catre o iubire statornica, ideala, isi asociaza nemijlocit maretiile si frumusesile firii.Intre elementele feerice ale naturii si puritatea iubirii, intre ordinea sau armonia fireasca a naturii si conceptia poetului despre iubire exista o legatura indisolubila.Dar si in acest plan al existentei, Eminescu este dominat de timpuriu de framantari si cautari arzatoare. In sufletul poetului se involbureaza elanuri, au loc dramatice confruntari, zbateri, contradictii, dezamagiri profunde.

In perioada iluziilor si a visurilor din tinerete, poetul a crezut cu ardoare in posibilitatea unei iubiri desavarsite.Poeziile de iubire din aceasta perioada, antume sau postume, traduc dorul si aspiratia intima a poetului in expresii si tonalitati lirice pline de farmec, in culori poetice vii, in lumini fara pata.