In noaptea trecuta, pe la un ceas dupa douasprezece, am fost trezit din somnul dulce ce gustam, prin un zinghet metalic care m-a mirat foarte mult, nefiind obisnuit a auzi asemene armonie la ceasuri atat de tarzii. Acel sunet mi se parea ca venea din fundul odaii si ca iesea dintr-o cutioara de fildes sapata, ce se zarea pe masa in razele lunii care razbatea prin fereastra. M-am sculat iute din pat pentru ca sa cunosc pricina zuruitului pomenit, am luat in mana acea cutie unde pusesem dimineata un galben olandez si o para mare turceasca, am deschis-o cu luare-aminte, si adanca a fost mirarea care m-a cuprins, auzind deodata doua glasuri straine iesind din cutie, doua glasuri de alta lume, care zbarnaiau, tiuiau si se sfadeau de moarte.
Sa marturisesc ca m-au apucat fiori reci in fata acelei minuni, nu socot ca a fi vreo rusine din parte-mi, pentru ca nu sunt deprins a trai printre spirite. Spun drept ca atunci m-am crezut inconjurat de vedenii, fantasme, stahii, strigoi, moroi si de toate fiintele fantastice cate joaca parola si hora cu miezul noptii, in lumina lunii. Peste putin insa linistindu-ma ceva, nu stiu cum s-a facut ca am gandit la A. Donici, fabulistul, si aducandu-mi aminte de fabula lui Fierul si argintul, in care aceste doua metaluri tin un dialog atat de intelept, deodata zic, o lumina cereasca imi trecu prin minte, si am inteles urmatorul adevar: ca si metalurile au suflet, mai ales aurul si argintul, de vreme ce ele insufleteaza si mai de multe ori desufleteaza oamenii; in urmare trebuie sa aiba si grai.
Sprijinit de aceasta frumoasa descoperire, m-am simtit indata cuprins de o femeiasca curiozitate si, fara dar a pierde vreme, m-am lungit intr-un jilt elastic, am asezat cutioara langa mine pe masa si, cu tigareta aprinsa, m-am pus pe ascultat. Razele lunii, precum am zis, se jucau pe covorul din odaie, zugravind felurimi de figuri, si unele, lunecand pe cristalul calimarilor, tremurau chiar deasupra galbenului si a paralei, la care ma uitam cu ochii tintiti. Aceste doua monede se aflau atunci in focul cel mai inflacarat al convorbirii, amandoua saltand din vreme in vreme cu manie si batandu-se, zuruind, de marginile cutioarei. Iata ce ziceau: GALBENUL: Dar, ma mir de stapanul meu cum de a uitat cine sunt eu si m-a pus la un loc cu o biata para ca tine, ce nu faci acum nici trei bani, atat esti de stearsa si de ticaloasa!
PARAUA (plesnind de ciuda): Rade dracul de porumbrele negre! . Dar nu vezi, ciuntitule, cat esti de ros de chila zarafilor? . nu te vezi ca ai ajuns in trei colturi, ca ai scazut si ai slabit cat un irmilic de cei noi? . Ti-ai pierdut toti dintii, sarmane, si vrei sa mai musti pe altii? GALBENUL (cu fudulie, ridicandu-se in picioare): Leul desi imbatraneste tot leu ramane, asemene si galbenul tot galben!
PARAUA (saltand des si iute de ras): Galben, tu? . Cu adevarat, sarmane, esti galben, dar de galbenarea mortii.
GALBENUL: Ian asculta, cadana batrana, nu te juca cu cuvintele, ca, desi ...
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
