Ion Neculce

Ultim mare cronicar al Moldovei, Neculce (1672-1745) continua scrierile lui Miron Costin ducand evenimentele pana in anul 1743. Caracterizat de George Ivascu drept un ins malitios, vindicativ, subiectiv, barfitor si pamfletar (cf. Craciun, Gh., Istoria didactica a literaturii romane, Ed.

Magister/ Aula, Bucuresti, 1997, p. 65), cronicarul moldovean isi alcatuieste scrierea intr-un stil unic incarcat de complexitatea pamfletara facuta din ciuda si vaiete, din colorare si incarcatura. (cf. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini., Bucuresti, Ed.

Minerva, 1982, p. 25, preluat de Craciun, op. cit., p. 65); dornic sa-si completeze informatia si sa ofere cetitorului cele mai potrivite instrumente de intelegere corecta a textului, dar si sa completeze cronicile inaintasilor, Neculce are fericita inspiratie sa aseze in fruntea Letopisetului cele 42 de legende, numite O sama de cuvinte, o istorie folclorica paralela a Moldovei, pe care Miron Costin refuzase sa o accepte, probabil din cauza lui Simion Dascalul, cel aspru criticat in De neamul moldovenilor; ale carei componente si/sau personaje trebuie sa ramana vii in mintea contemporanilor, asa cum s-au inradacinat in memoria colectiva.

Desi istorioarele sunt legende insusi Neculce isi avertizeaza, grijuliu, cititorii: Caci cine le va ceti si le va crede, bine va fi, iara cine nu le va crede, iara va fi bine. asezate, adeseori, in structuri imaginare - ele par autentice fiindca poarta aburul vremii secolelor XIV-XVIII; mai mult, din dorinta de a certifica veridicitatea informatiei oferite cititorului, Neculce face dese trimiteri paremiologice ilustrand legendele cu proverbe, zicatori si parabole vii in vreme.

Evenimentele nu sunt prezentate sec, cu detasare, fiindca cronicarul, fire colerica, probabil, se implica cu ardoare in tot ce povesteste si-si doreste cititorul partas la derularea actiunii formula iubite cetitorule revine insistent in Letopiset marcand nevoia de comunicare a autorului. Personajele lui Neculce sunt extrem de vii, cu trairi umane adeseori contradictorii, indiferent de rangul pe care il poarta; mai mult, ele sunt coborate la dimensiunea actelor lor, oamenii putand fi curajosi sau lasi, buni sau rai, demni sau vrednici de dispret, dupa cum le sunt si faptele. Intreaga istorie a lui Neculce se transforma, astfel, dintr-o insiruire de evenimente intr-o galerie de portrete, de caractere umane prezentate cu virtutile si lipsurile lor particulare, dar esentiale (cf. Chitimia, I. C., Probleme de baza ale literaturii romane vechi, Bucuresti, Ed.

Academiei R. S. R., 1972, p. 322); se poate vorbi de un soi de caracterologie axata pe virtutile umane, ceea ce ni-l dezvaluie pe Neculce ca fiind mai putin un istoric al vremurilor vechi, ci, mai degraba, un clasic al artei literare.

Abordarea in sincronie a textului cronicarului este, fara indoiala, anevoioasa, desi pare mai aproape de un demers lingvistic onest lipsesc, insa, structurile referentiale la ...