Ion Luca Caragiale

ION LUCA CARAGIALE:

- Alegeti un personaj dintr-o comedie si spuneti cum e construit.

Comedia ,,O scrisoare pierduta" a lui I. L. Caragiale, este o ars dramatica, fiindca putem distinge in ea trasaturile programului estetic realist critic al autorului.

Tema este realista si consta in critica institutiilor si moravurilor societatii burgheze, iar ideea este ca o societate corupta este sortita prabusirii.

Subiectul este luat din viata sociala si reprezinta esantionul cel mai caracteristic al vietii burgheze: alegerile parlamentare, adica lupta pentru putere.

Lumea eroilor lui Caragiale este alcatuita dintr-o galerie de arivisti. De aceea el construieste comedia potrivit proverbului: ,,cand doi se cearta al treilea castiga". Arivistul Farfuridi se cearta cu arivistul Catavencu si are castig de cauza Agamita Dandanache.

In continuare imi voi opri atentia asupra lui Tache Farfuridi.

Tache Farfuridi, avocat, membru in comitetele si comitiile lui Zaharia Trahanache, impreuna cu Iordache Branzovenescu, face parte din categoria demagogilor.

Prost, dar fudul, nu uita sa-si afirme principiile de tradare, care-i atrage atentia, ironic: ,,Amice, d-le Farfuridi, nu ti se pare d-tale ca te faci mai catolic decat Papa?..."

Comicul reiese si din contradictia intre ceea ce ar trebui sa spuna grav si formularile sale in termeni de genul: ,,Cum ziceam adineauri amicului Branzovenescu: tradare sa fie (cu oarecare emotie), daca o cer interesele partidului, dar s-o stim si noi... De aceea eu totdeauna am repetat cu strabunii nostri, cu Mihai Bravul si Stefan cel Mare: iubesc tradarea (cu intentie), dar urasc pe tradatori... (Schimband tonul, cu dezinvoltura) Salutare, salutare, stimabile!..." Este aici si comic si ironic ca si in cuvintele devenite memorabile: ,,Eu am n-am sa-ntalnesc pe cineva, la zece fix ma duc in targ".

Caragiale intrebandu-se cine ar fi trebuit sa invinga in alegeri a oscilat intre Catavencu si Farfuridi, alegand in cele din urma pe Dandanache pe care-l considera ,,mai prost ca Farfuridi si mai canalie decat Catavencu".

Discursul lui Farfuridi din actul III, se constituie intr-un model al comicului absurd, care pune in evidenta limita intelectuala, confuzia lingvistica si gramaticala. Pompiliu Constantinescu apreciaza ca: ,,Nimic mai <<compus>> decat discursul lui Catavencu si Farfuridi, cu toate incoerentele logice, cu toate efectele aglomerate, in vederea comicului. Si totusi nimic de prisos, nimic arogant in insasi exagerarea artistica a acestor doua discursuri. Caragiale exprima prin ele o mentalitate, o ideologie deformata. Discursurile sunt tipice pentru fiecare personaj in parte. Al lui Catavencu mai avantat in stupiditatea lui, al lui Farfuridi e discurs de <<pisalog>> si agramat impleticit". Ticurile vorbirii isi fac loc chiar din primele cuvinte. Astfel, de la tribuna rosteste: ,,Dati-mi voie! (gusta din paharul cu apa - noteaza scriitorul). Dati-mi voie! (Rumoare) Promitand ca dupa ce a vorbit din punct de vedere istoric si de drept va incheia ,,cat se poate de scurt." Nu se poate tine de promisiune si dupa mai multe reveniri isi sustine memorabilul discurs pe care-l incheie cu cuvintele care au devenit relevante pentru nonsensul lor: ,,Iata dar opinia mea. (In suprema lupta cu oboseala care-l biruie!) Din doua una, dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc! Dar atunci sa se schimbe pe ici pe acolo, si anume in punctele... esentiale... Din aceasta dilema nu puteti iesi: ... Am zis!" Pe langa aceasta autocaracterizare, iata acum si caracterizarea directa facuta de I. L. Caragiale, prin indicatiile scenice: ,,Foarte asudat, se sterge, bea, iar se sterge si sufla foarte greu. Trahanache a urmarit cu mana tactul sacadelor oratorice ale lui Farfuridi. Bravo si aplauze in fund conduse de Branzovenescu; rasete si sasaituri in grupul lui Catavencu".

Finalul comediei, care aduna toti protagonistii, din care nu poate lipsi nici Farfuridi, care intra (spune autorul): ,,Din casa in urma lui Farfuridi, Branzovenescu si a celorlalti alegatori, vin feciorii cu sticle de sampanie". Este primul care deschide scena XIV-a si ultima. Astfel, luand un pahar de sampanie inchina: ,,In sanatatea domnului Agamita Dandanache, alesul nostru! Sa traiasca (Urale si muzica. Pristanda, tine cu mana tactul uralelor. Toti ciocnesc si beau.)" - notatiile din paranteza apartin scriitorului.

Trahanache, ca si Farfuridi si Branzovenescu, cam de aceeasi varsta toti, apreciaza Pompiliu Constantinescu ,,sunt ramoliti, incapabili, dar in fond mai putin patati in viata morala".

,,Ambitios, obedient si ignorabil", cum il caracterizeaza Stefan Cazimir, Farfuridi nu a reusit in tentativa de a fi ales, ca recompensa a disciplinei sale politice, a fidelitatii fata de partidul sau. Toata miscarea comica a lui Farfuridi decurgand din rigiditatea sa contrarianta, iar pentru reliefarea efectului ,,tipul a fost conceput ca o suma de automatisme, intruchipare a prostiei solemne. Ocupatiile cotidiene, riguros cronometrate, ii gireaza stabilitate sentimentului de importanta. (...) Prin stilul sau sententios si emfatic, prin logica formulelor ce-i puncteaza elocinta (...) Farfuridi este eroul cel mai prud homenesc al operei lui Caragiale" - Stefan Cazimir. Locul lui este fixat insa de contradictia intre gravitatea participarii sale la jocul politic si ,,rolul pur decorativ" pe care-l are.