Ion De Liviu Rebreanu

Pana la aparitia lui Ion in anul 1920, romanul romanesc inregistrase numai cateva titluri mai importante: Ciocoii vechi si noi de Nicolae Filimon, Ciclul Comanestilor de Duiliu Zamfirescu, Mara ardeleanului Ion Slavici, Arhanghelii tot in Ardeal, publicat cu 6 ani inainte de catre Ion Agarbiceanu.

Cu Ion Liviu Rebreanu inaugureaza o faza noua in istoria romanului romanesc si o trecere de la realismul poetic si liric la realismul epic, impunindu-se ca cel mai mare creator epic si intemeietor al romanului nostru modern.

Romanul este frutul unei colaborari indelungate. Rebreanu l-a scris in patru ani, dar l-a purtat in sine, l-a plamadit si l-a rotunjit. Este o carte crescuta organic, dintr-o experienta cares-a precipitat cu o preatimpurie maturitate. Ion nu este ceea ce se stie, o capodopera a genului, si primul roman romanesc intr-adevar desavarsit: este tezaurul unei experiente in care se oglindeste o provincie si un popor.

Obiectul de studiu a lui Ion este viata sociala a Ardealului, care, desi inchisa in celula unui sat, este zugravita in intreaga ei stratificatie, de la simplul vagabond pana la candidatul de deputat si la mediul administratiei unguresti, cu o fauna bogata in exemple variate. Cu un material aparent haotic, cu episoade numeroase ce se pun de+a curmezisul. Romanul se organizeaza, totusi, in jurul unei figuri centrale, al eroului frust si voluntar al lui Ion.

Ion isi trage originea dintr-o scena pe care a surprins. o autorul si care l-a impresionat profund: Era o zi de inceput de primavara. Hoinarind pe coastele dimprejurul satului, am zarit un taran, imbracat in straie de sarbatoare. Deodata s-a aplecat si a sarutat pamantul. L-a sarutat ca pe o ibovnica. La putin timp dupa aceasta intamplare, are un alt eveniment care ii atrage atentia: unul dintre cei mai bogati taranii din satul parintilor sai, vaduv, isi bate unica fiica intr-un hal ingrozitor, deoarece ea facuse greseala sa ramana insarcinata, si inca cu cel mai becisnic flacau din tot satul. Asa insa rusinea lui era mai amara: afara de greseala fetei, trebuia sa se incuscreasca el, fruntas, cu plevna satului si sa dea o zestre buna unui prapadit de flacau. Tot in aceiasi perioada, Rebreanu purtase o discutie cu un flacau din vecini, chipes, harnic, muncitor si foarte sarac, Ion Pop al Glanetasului. Flacaul ajunsese la concluzia sa diversele necazuri sunt pricinuite de lipsa de pamant. Pronunta cuvantul cu atata sete, cu atata lacomie si pasiune parca ar fi fost vorba de o fiinta vie si adevarata. Rebreanu incearca sa faca o legatura intre aceste trei scene creionandu-se astfel scheletul unui roman. Prima incercare a fost o nuvela cu titlul Rusinea, ramasa nepublicata, in care Rodovica devenea negresit o victima a iubirii. A doua etapa de prelucrare a acestor intamplari o constituie romanul Zestrea, insa autorul ajunge la concluzia ca iesise ceva cu desavarsire neorganic, ca materialul nu era suficient ...