Ion de Liviu Rebreanu

Dupa ce, la inceputul secolului al XX-lea, literatura romana fusese orientata spre idilizarea lumii satului, perioada interbelica a insemnat o reasezare a discursului literar in fata exigentelor valorii estetice, permitand scriitorilor o mare varietate de mijloace de reprezentare a realitatii.

Intre prozatorii vremii, Liviu Rebreanu sta in linia intai, fiind si cel care, prin "Ion" (1920), deschide larg calea romanului romanesc modern, dand o capodopera in maniera realismului dur, afirmat in literatura universala prin romanele lui Balzac, Stendhal sau Zola.

"Ion" apare dupa o perioada de criza a romanului romanesc, reflectand o traditie de factura realista, care coboara pana la "Ciocoii vechi si noi" de Nicolae Filimon, trecand apoi prin "Ciclul Comanestenilor" al lui Duiliu Zamfirescu si "Mara" lui Ioan Slavici. Cartea lui Rebreanu constituie un moment de referinta pentru destinul romanului romanesc autohton, asa cum, de altfel, este perceput de catre cei mai importanti critici ai momentului: Eugen Lovinescu, Perpessicius, George Calinescu, Pompiliu Constantinescu etc.

Potrivit tipologiei lui Nicolae Manolescu din lucrarea "Arca lui Noe", "Ion" este un roman doric, tip de roman in care "iluzia vietii este mai presus de iluzia artei". Fiind roman realist de tip obiectiv, are trasaturile mentionate de criticul Nicolae Manolescu: "romanele realiste si naturaliste sunt mai degraba imagini ale destinului decat ale vietii."

Geneza

Dupa cum afirma Rebreanu in articolul "Marturisiri" din volumul "Amalgam", geneza romanului "Ion" este legata de cateva momente autobiografice: o scena pe care a vazut-o, cand un taran "deodata s-a aplecat si a sarutat pamantul. L-a sarutat ca pe o ibovnica"; un eveniment din satul sau, cu un taran vaduv, bogat, care si-a batut crunt fata pentru ca ramasese insarcinata cu un tanar sarac, ceea ce l-a determinat pe prozator sa scrie imediat o nuvela intitulata "Rusinea"; o discutie cu un flacau foarte sarac din vecini, Ion Popa al Glanetasului, din cuvintele caruia "se simtea o dragoste pentru pamant aproape bolnavicioasa".

Tema. Compozitia

Tema operei o constituie lupta taranului pentru pamant intr-o societate impartita in saraci si bogati si stapanita de mentalitatea sacului cu bani sau a intinderilor de pamant. Mesajul transmis este puternic incarcat etic, dominanta fiind ideea de sete mistuitoare de pamant, sete care duce, inevitabil, la distrugerea morala a individului.

Din punct de vedere compozitional, romanul a fost impartit in doua volume: "Glasul pamantului" si "Glasul libirii", primul avand sase capitole, iar al doilea sapte, titlurile acestora sintetizand continutul. La randul lor, capitolele au fost structurate in 69 de secvente epice, intreaga arhitectura a romanului corespunzand figurii grafice pe care prozatorul si-o construise: "mersul romanului incepuse a mi se sintetiza in minte ca o figura grafica: o tulpina se desparte in doua ramuri viguroase, care, la randul lor, isi incolacesc bratele, din ce in ce mai fine, in toate partile; cele doua ramuri se impreuna apoi iarasi, inchegand aceeasi tulpina regenerata cu seva noua.". De aceeasi figura, dupa care romanul urma sa reprezinte "un corp sferoid", tine si imaginea de la inceputul si de la sfarsitul cartii. "Ion" incepe si se incheie cu imaginea drumului spre Pripas. Daca, in prima parte, soseaua "vine", sugerand astfel o introducere in actiune, in ultima "se pierde" odata cu plecarea invatatorului Herdelea, lasand loc altei generatii. Hora este un alt element de compozitie care deschide si incheie romanul, avand - de fiecare data - o alta semnificatie: in primul capitol, la acest moment din viata satului iau parte mai toate personajele antrenate in actiune; in final, ni se sugereaza ca, daca unii s-au stins, altii le-au luat locul, iar Timpul nepasator acopera totul. Titlurile de capitol (primul fiind "Inceputul", iar ultimul "Sfarsitul") contribuie, de asemenea, la impresia de sfericitate a operei.