Iarna, de vasile alecsandri

Vasile Alecsandri este o personalitate marcanta a epocii pasoptiste. Compune primele pasteluri in 1867, el fiind cel care creeaza aceasta specie si o impune in literatura romana. Pastelul Iarna a aparut la 1 aprilie 1868 in revista Convorbiri literare, printre alte pasteluri dedicate acestui anotimp.

Pastelul este o poezie descriptiva, in care autorul isi exprima trairile sufletesti legate de un colt de natura, un anotimp (V. Alecsndri- Sfarsit de toamna) sau aspecte din viata plantelor si a animalelor (V. Alecsandri- Oaspetii primaverii). In aceasta opera este descris anotimpul alb. Poezia poate fi structurata pe doua parti, prima cuprinzand primele trei strofe, unde ne este prezentat un peisaj in care gerul este cumplit si satele sunt ingropate in nameti. Partea a doua, care este de fapt ultima strofa, tabloul este insufletit de aparitia soarelui si de oprirea ninsorii.

Prima strofa contureaza tabloul unei ierni cumplite, dominata de ninsoare si ger. Elementele din planul terestru se imbina in aceasta strofa cu cele din planul cosmic: din vazduh, plutesc in aer, pe ai tarii umeri dalbi. Imaginea vizuala este subliniata prin folosirea personificarilor: iarna cerne norii de zapada (care subliniaza multimea fulgilor de zapada care cad din vazduh) si comparatiilor: ca un roi de fluturi albi (care subliniaza multimea fulgilor de zapada care cad din vazduh). Acestea au ca fundal culoarea alba conturata prin intermediul epitetelor: norii de zapada, fluturi albi, umeri dalbi. Strofa a doua reprezinta o iarna care pare a nu se mai sfarsi: Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iar! . Repetitia din primul vers creeaza impresia unei ninsori care nu se va opri niciodata. Figurile de stil care se regasesc in aceasta strofa sunt: personificare (se imbraca mandra tara), pentru a scoate in evidenta abundenta ninsorii si faptul ca peste tot s-a asezat zapada, formand o zale argintie; epitete (mandra tara, rotund si palid), folosite pentru a realiza mai bine tabloul iernii; iar in final este o comparatie (ca un vis de tinerete), care duce cu gandul la faptul ca peisajul este vazut din perspectiva batranetii, provocand o stare de melancolie (anii trecatori). In strofa a treia este terminat peisajul prezentat, acesta fiind dominat de elementele terestre. Prezenta iernii este redata prin enumeratii (pe camp, pe dealuri, in departare; fara urme, fara drum), iar pustietatea tinuturilor prin epitete si comparatii (satele pierdute; ca fantasme albe). Totul pare ireal in aceasta strofa, plopii par a fi niste fantasme, iar satele se pierd sub viscolul iernii.

Ultima strofa readuce frumusete si insufletire peisajului, acestea fiind datorate soarelui, a carui importanta este evidentiata prin epitetul si inversiunea doritul soare, pentru ca apoi sa fie personificat ca cel care dismiarda oceanul de ninsoare. In aceasta ultima strofa, imaginea vizuala creata prin figurile de stil este completata de cea ...