Hanu Ancutei Mihail Sadoveanu

Dar ceea ce formeaza mai ales farmecul Fantanei dintre plopi, ca de altmintrelea al intregii opere de mana intaia a d-lui Sadoveanu, este poezia acestei bucati.

Aceasta poezie nu este, fireste, direct subiectiva. Ea se datoreste si realitatii zugravite, si felului cum lumineaza d-sa aceasta realitate. Sentimentele pe care ni le evoca, de obicei profunde si grave, sant si ele poetice. Aceste sentimente sint in primul rand sentimentul trecutului si al naturii- si acela al vremelniciei lucrurilor omenesti, care da un caracter atit de patetic celor mai frumoase bucati ale acestui scriitor.

D. Sadoveanu este un pictor stralucit al naturii. Cuvantul acesta nu e van aici. D-sa stie sa dea prin cuvinte- cit pot da cuvintele- aspectul pictural al lucrurilor. Dar procedeul cel mai des, si care este felul obisnuit al d-lui Sadoveanu de a trata natura, este descoperirea si evocarea corepondentei dintre ea si om: zugravirea ei ca o cauza ori ca o expresie a sufletului omenesc, potentarea impresiei ce ne-o da ea prin adaosul de viata omeneasca, si invers. In noaptea cand Neculai Isac intalneste pentru a doua si cea din urma oara pe Marga- in noaptea in care ea va muri, iar el va ramanea pentru totdeauna estropiat- luna pe sfarsite iesi in rasarit ca un ochi de spaima, asupra lanurilor pustii. Cand apoi Neculai Isac e in primejdie de moarte pe miristi luna stirba varsa o lucire slaba. Aceasta nu e un truc al scriitorului. Procedeul e strans legat cu intreaga sa atitudine fata de realitate. D. Sadoveanu nu este un realist, care face anchete si consemneaza rezultatul observatiilor in carnetul de buzunar, pentru a da, apoi, felii de viata. La d-sa o impresie fundamentala si dominanta cheama si combina, ca un regulator al procesului de creatie, elementele imprumutate de la natura, pe care apoi, in bucatile cele mai bune, le reda de obicei mai mult prin impresii. Un alt sentiment puternic din opera d-lui Sadoveanu, e acel al trecutului, care, la acest scriitor, e imbinat de cele mai multe ori cu acel al naturii. Uneori sentimentul trecutului si sentimentul naturii se confunda si se traduc unul prin altul, reducandu-se oarecum la unitate prin tonalitatea lor comuna, care este melancolia.

Iata nimbul, in care apare pe scena Neculai Isac: Inspre munti erau picle neclintite: Moldova curgea lin in soarele auriu, intr-o singuratate si-ntr-o liniste ca din veacuri: si campurile erau goale si drumurile pustii in patru zari; iar calaretul pe cal pag parca venea spre noi de demult de pe departate tarimuri. Intinderea goala si linistea naturii ii dau d-lui Sadoveanu impresia melancolica a trecutului, iar trecutul ii da impresia, tot melancolica, a intinderilor indepartate. Spatiul devine timp, madurat in veacuri. Si toata bucata este cintata pe aceeasi cheie. Locul unde se desfasoara intamplarile povestite de d. Sadoveanu, atit cele dintrecutcit si cele de astazi, este aceasta vale a Moldovei, cind ...