George Bacovia

Contactul sporadic cu cenaclul macedonskian, cat si cu personalitatea emotionant venerata a celui care-l descopera ca poet si il publica in Literatorul in 1899, relatiile pasagere cu I. M. Rascu la revista caruia colaboreaza, cele cu Ion Amaru si apoi cu Gh. St. Cazacu, cu care scoate cele doua serii ale revistei Orizonturi Noi (1915 si 1929-1930), sau cu Gr. Tabacaru cu care editeaza Ateneul cultural (1925), cei 8 ani necesari pentru absolvirea Facultatii de drept (urmata initial la Bucuresti, apoi la Iasi), activitatea intermitenta de profesor suplinitor, ajutor de contabil, impiegat clasa III, cat si evadarile, reintoarcerile nocturne in stare verlaineana, dificultatile de comportament, nervozele astenice, etc., sunt aspecte exterioare ale existentei, care nu ne spun nimic despre adevaratul Bacovia. Din clipa in care perspectiva e mutata, insa, spre eul sau profund, viata lui Bacovia devine una din cele mai zguduitoare.

Raportata la ceea ce inseamna viata in general, cea a lui Bacovia pare o existenta imposibila; raportata la opera, insa, ea ne apare nu ca numai perfect verosimila, ci ca unica posibila. La el totul era intors spre interior; Bacovia a fost captivul propriei sale constiinte de care nimic nu l-a putut salva. Inapt de compromisuri, incapabil de a se integra unor forme pe care in fond le detesta, neacceptand nici o lasitate in confruntarea cu abisul sufletesc, suportand clipa de clipa ciocnirile violente cu realitatile patetice care irumpeau din straturile cele mai profunde ale eului, lasandu-se traversat de spaime si nelinisti, de revelatiile amare ale unei substantialitati tragice care il paralizau, Bacovia a devenit treptat o masca a perplexitatii, care parea a iesi din contingent: Si stam impietrit, Si de veacuri cetatea parea blestemata. De o modestie fara limite, dar in strafunduri posedand si certitudini pentru care nu avea nevoie de nici o confirmare (Astfel, ca nu vor putea sa ne intreaca cei care vin) poetul a intuit ca atat in viata cat si in opera lui exista un punct in care nici o depasire nu mai era posibila. Bacovia a atins, intr-adevar, o puritate a trairii tragice care nu se mai poate repeta, s-a oprit paralizat in fata unui absolut al interioritatii tragice a lumii si a ramas eternizat aici de insasi forta de a-l fi atins.

Pentru a realiza dimensiunea de profunzime a poeziei bacoviene trebuie sa transgresam aspectul exterior, valoarea figurativa si de reprezentare a configuratiei lirice, incercand sa descifram functionalitatea ei simbolica si metaforica. Bacovia, insusi, constient de structurile de profunzime ale insolitelor peisaje concepute pe principiul corespondentelor, ne atrage parca atentia asupra prezentei unui plan secund al poeziei sale. O umbra, in odaie, pe umeri m-apasa / Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era. Sub apasarea acestor sensuri mari si grave care i se releva dincolo de conturul material al zidurilor in destramare, creeaza George Bacovia. Dincolo de ...