Probabil cea mai romantica tema, in sensul ca a fost pentru prima data introdusa in literatura de romantici, este cea a omului de geniu. Cel care a consacrat-o si care a definit in fapt prototipul geniului nu este altul decat Byron. Acest model uman se caracterizeaza desigur prin posedarea unor insusiri neobisnuite, cum ar fi memoria exceptionala, inteligenta covarsitoare, pasiunea pentru studiul de orice fel, seninatatea abstracta, dezinteresul fata de tot ceea ce este lumesc si binenteles o viata pasionala plina de aventuri. Prin esenta lor, romanticii sunt niste visatori care deseori ajung la esente si origini. In creatia eminesciana, in poezii cum sunt: ,,Luceafarul", ,,Glossa", ,,Oda (in metru antic)", ,,Scrisoarea I" dar si in proza eminesciana prin Toma Nour (din ,,Geniu Pustiu") si prin Dionis se oglindesc: eroul titan, eroul demon si ideile filozofice despre geniu, despre timp si spatiu.
Dupa Eminescu insa, ,,Oamenii se impart in doua categorii: unii cauta si nu gasesc, altii gasesc si nu se multumesc" (E impartita omenirea...). Este greu de spus unde se incadreaza oamenii de geniu. Se poate spune ca ei fac parte din ambele categorii, caci cauta mereu ceva ce nu poate fi gasit, si atunci cand gasesc cel mai apropiat echivalent pamantesc al dorintelor sale, il dispretuiesc. Exista insa si un miraj al atingerii idealului, caruia romanticii ii datoreaza tot zbuciumul si suferinta vietii lor, pentru ca, asa cum spune si Goethe, ,,Niciodata nu suntem mai indepartati de scopul dorintelor noastre, decat atunci cand ne inchipuim ca-l posedam". Pentru Eminescu, oamenii in general, dar mai ales cei superiori, cei geniali, ,,sunt probleme pe care si le pune universul, iar vietile lor incercari de dezlegari". Este fara indoiala o definitie cat se poate de originala, in care viata omului este conceptualizata ca o frumoasa, dar eterna indoiala si enigma.
Schopenhauer sustine ca geniul este inadaptabil, nefericit, strivit de o lume prozaica, brutala, mercantila, egoista, daruita raului. Vede in geniu singura forta apta de a se opune ,,vointei de a trai", spiritul poate scapa si prin atarxie (renuntare, retragere, resemnare), prin contemplare...
Geniul, spirit inadaptabil, superior prin gandirea atotcuprinzatoare, traieste nemultumirea (in raport cu planul existential) convertita in ,,amara resemnare", fiindca are conttiinta lucida a desertaciunii.
Una dintre cele mai importante insusiri ale unui geniu este dinamismul, faptul ca el nu vrea sa se supuna sortii si societatii in care traieste, de aici derivand si marea sa drama. Aceasta constientizare partiala a luptei pe care o reprezinta viata unui om de geniu o intalnim la mai toti poetii romantici: la Hugo, care afirma: ,,Traiesc cu-adevarat doar cei ce lupta", iar pentru Goethe, a fi un om, inseamna a fi un luptator! Tot Schiller va fi insa cel care va da o definitie totalizatoare a ceea ce ar trebui sa fie viata pentru orice om, si deci cu atat mai mult pentru un geniu: ,,Munca este conditia vietii, scopul ii este intelepciunea si fericirea, rasplata". Se inselege astfel ca pentru un om de geniu soarta nu poate fi decat nemiloasa, plina de deziluzii si suferinta, dar superioritatea sa fata de ceilalti oameni consta tocmai in capacitatea lui de a se ridica deasupra a tot ceea ce este omenesc si pamantesc, capacitate transpusa mai ales in opera sa geniala.
Geniul este o tema care l-a preocupat in mod deosebit pe Eminescu, si care este fara indoiala punctul de sprinjin al capodoperei sale lirice ,,Luceafarul" si al celei mai celebre si interesante nuvele eminesciene, ,,Sarmanul Dionis". Sunt foarte putine poeziile ce nu contin si aceasta tema profund romantica, ,,Floare albastra", ,,Mai am un singur dor", dar toate ne vorbesc despre zbuciumul si neajunsurile vietii omului de geniu si despre speranta in izbavirea mortii.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.