Floare albastră Mihai Eminescu

Publicata la 1 septembrie 1873 in revista Convorbiri literare, poezia Floare albastra constituie, dupa cum spunea Vadimir Streinu primul mare semn al operei viitoare. Precedata in timp de unele mari creatii cum sunt Venere si Madona, Epigonii, Mortua est si Egipetul si urmata de Imparat si proletar, Calin-File din povste sau Strigoii, poezia Floare albastra isi are punctul de plecare in mitul romantic al aspiratiei catre un ideal inalt, de fericire, incununat de o iubire pura, desavarsita.

Astfel, poezia Floare albastra este o meditatie pe tema iubirii, o idila desfasurata intr-un cadru feeric, in care visul romantic prefigureaza peisajul, putandu-se confunda cu natura, dar si o egloga pe tema fericirii si a iubirii ca forma de cunoastere.

Titlul poeziei este alcatuit din doua sintagme- floare, reprezentand efemeritatea, delicatetea si albastra sugerand infinitul cosmic, dar si aspiratia. Titlul este si o metafora simbol, un motiv romantic care apare si in alte literaturi. In literatura germana, in lirica lui Novalis, floarea albastra se metamorfozeaza in femeie luand chipul iubitei si tulburand inima eroului. Motivul florii albastre apare si la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastra reprezinta vointa, dar si nostalgia nesfarsitului sau femeia ideala. De asemenea, albastrul simbolizeaza infinitul, departarile marii si ale cerului, iar floarea poate fi fiinta care pastreaza dorintele.

In Floare albastra, Eminescu evoca amintirea unui proiect erotic esuat, dar esuat din cauza confuziei barbatului asupra cailor omului de a fi fericit. Orgolios, acesta nu vrea sa se lase amagit de instincte si aspira spre cunoastere, spre cautarea Absolutului. Copila nevinovata care-l avertizeaza: Nu cata in departarea/ Fericirea ta, iubite!, imbiindu-l spre jocul voluptuos al idilei, are intuitia adevarului, pe care poetul il descopera dupa epuizarea, prin experienta, a celorlalte cai. Dar, aflat sub scurgerea timpului (aici incepe tema fundamentala a poeziei), omul nu se mai poate intoarce si clipa consonantei sufletesti, care i-ar fi putut aduce fericirea, ramane in veci pierduta: Si te-ai dus, dulce minune/ Si-a murit iubirea noastra/ Floare-albastra! Floare-albastra/ Totusi este trist in lume. Amintirea devine prilej de meditatie asupra fragilitatii fiintei umane in Univers. Din aceasta perspectiva, conditia omului este trista, pentru ca este repede trecator; nu poate reveni asupra erorilor de conduita existentiala, dar nici nu poate pastra, atunci cand traieste, clipa fericirii. Asta este ceea ce Eminescu face, suprapunand peste tema erotica a poeziei, o alta tema, a timpului, care este motivul fundamental al intregii sale creatii romantice. De aceea, Floare albastra este nu numai o poezie de dragoste, cum apare la prima lectura, ci si o meditatie cu rezonante mai grave asupra conditiei umane in genere.

Aceasta interpretare inlatura si controversele iscate in primele editii ale poeziilor lui Eminescu, in ...