Floare albastră Mihai Eminescu

Poemul Floare albastra, scris in 1872 si publicat in an mai tarziu in revista "Convorbiri Literare" este considerat una dintre cele mai mari valori ale lirismului eminescian de tinerete, menit sa anunte marile creatii ulterioare, culminand cu Luceafarul.

Poemul Floare albastra pune in prim plan dezvoltarea unui motiv poetic european , dar intr-o viziune lirica proprie, romantica, pusa in evidenta de tema, de motivele literare si de o asociere a mai multor specii: poemul filozofic, idila si elegia.

Spre deosebire de romantismul clasic, desi si aici tema iubirii este corelata cu tema naturii, poemul depaseste cadrul unei idile, implicand conditia geniului - asemanator cu secvente din Luceafarul.

Tema iubirii este ilustrata de motivul florii albastre, motiv de circulatie europeana, present si la Novalis, sau Leopardi, unde floarea albastra sugereaza tenatia catre infinit, catre o patrie indepartata a poeziei, un ideal de fericire si iubire pura, dorinta naufragiului in infinit. Acest motiv nu este unic in poezia eminesciana, putandu-se regasi si in Calin (file din poveste), Sarmanul Dionis, ca o expresie cromatica pentru sentimentul infinitului. Floarea albastra exprima la Eminescu cea dintai tentativa a vietii (pe care o reduce, totusi, la pesimismul caracteristic poeziei sale de tinerete cu ultimul vers), dar nu fara o a relua, sub forma unei oscilatii spectaculoase intre idea de moarte si viata. Versurile "In zadar.../Gramadeste-a ta gandire/Si campiile asire/Si intunecata mare" evoca, in uriase imagini ale mortii disparitia in neant.

Poezia se structureaza in jurul unei serii de opozitii: eternitate/temporalitate, masculine/feminine, detasarea apolinica/trairea dionisiaca, aproape/departe, atunci/acum, rece/cald, abstract concret, care se insumeaza in opozitia viata-moarte:dezumanizarii prin meditatii idealiste asupra vieii i se propune contactul cu viata in forme temporale. O dubla perceptie, ceea ce il facuse pe T. Maiorescu sa-l declare pe Eminescu iubitor de antiteze cam exagerate.

Compozitia romantica se ilustreaza prin confruntarea a doua planuri antitetice: lumea concreta a iubirii si cunoasterii terestre si lumea abstracta a geniului, a cunoasterii absolute.