Floare albastră

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889), cel mai mare poet "pe care l-a ivit si-l va ivi, vreodata, poate, pamantul romanesc" (G. Calinescu), a realizat in creatia sa lirica o sinteza a tuturor traditiilor populare si culte nationale, pe care le-a innobilat cu profunde meditatii filozofice. Natura eminesciana este un spatiu imaginar al dorului, al visului erotic, tema preponderenta a liricii sale in care se inscriu poezii precum: Floare albastra, Lacul, Craiasa din povesti.

Aparitie. Elaborata in 1872, citita in sedinta Junimii din 7 septembrie 1872 si aparuta in "Convorbiri literare" la 1 aprilie 1873, Floare albastra este una dintre cele mai reprezentative poezii nu numai pentru trairea spectacolului nuantat al naturii, ci, mai cu seama, pentru locul pe care il ocupa natura in lirica de iubire a lui Eminescu.

Geneza. Precedata in timp de unele mari creatii precum Venere si Madona, Epigonii, Mortua est! poezia Floare albastra isi are punctul de plecare in mitul romantic al aspiratiei catre un ideal inalt de fericire, incununat de o iubire pura, desavarsita, ideal catre care aspirase si marele poet italian Giacomo Leopardi in Ginestra sau eroul lui Novalis din Heinrich von Ofterdingen.

Tema. La romantici tema iubirii apare in corelatie cu tema naturii, pentru ca natura vibreaza la starile sufletesti ale eului. Floare albastra apartine acestei teme si constituie aspiratia spre iubirea ideala, spre perfectiune.

Titlul. Titlul poeziei este format dintr-un substaniv nearticulat "floare", ce simbolizeaza fiinta care pastreaza dorintele, pe care le dezvaluie cu vraja, si un adjectiv "albastra", care simbolizeaza infinitul, formand o imagine de mare sensibilitate.

Rema discursului liric. Poezia se structureaza pe doua idei: idea cunoasterii absolute (primele trei strofe) si idea cunoasterii terestre prin intermediul iubirii (strofele 5 - 13). Cele doua idei sunt legate de o strofa, cea de-a patra, care contine reflexiile poetului si inceputul ideii din ultima strofa. Poezia este formata dintr-o succesiune de imagini, clar conturate sustinute de dialog, dar mai ales de monolog (dialogul fiind doar sugerat). Ca in lirismul de masti, eul liric imprumuta pe rand cele doua ipostaze, masculin - feminin, el - ea, intr-un dialog al "eternului cu efemerul". Poezia se structureaza in jurul unei serii de opozitii: eternitate/moarte - temporalitate/viata, masculin - feminin, abstract - concret, vis - realitate, aproape - departe, atunci - acum.

Compozitia poeziei. Prima secventa poetica (strofele I - III) infatiseaza lumea rece a ideilor, lumea lui. Monologul fetei incepe cu reprosul realizat prin adverbul "iar", plasat la inceputul poezie. Tonul adresarii este familiar, intr-un aparent dialog, unde alterneaza propozitii afirmative si negative, interogative si exclamative. Termenii populari "incalte", "nu cata" sustin adresarea familiara, iar cele doua apelative, "sufletul vietii mele" si "iubite", dispuse simetric la inceputul si la sfarsitul primei interventii a fetei, exprima iubirea sincera.

Universul spiritual in care geniul este izolat, se configureaza prin enumaratia simbolurilor eternitatii - mortii, in prima strofa: "- Iar te-ai cufundat in stele / Si in nori si-n ceruri nalte?". Aspiratia spre cunoastere absoluta este sugerata de metafora "rauri in soare / Gramadesti-n a ta gandire". Domeniul cunoasterii guvernat de timpul infinit este definit prin atributele: misterul genezei: "intunecata mare", universal de cultura: "campiile Asire" si universal de creatie umana proiectat cosmic: "Piramidele-nvechite / Urca-n cer varful lor mare".

Advertismentul final "Nu cata in departare / Fericirea ta, iubite!", desi este rostit pe un ton sagalnic, cuprinde un adevar: implinirea umana se realizeaza doar prin iubire, in lumea terestra.

Strofa a patra, a doua secventa poetica, cuprinde meditatia barbatului asupra sensului profund al iubirii rememorate. Notarea unei stari de spirit "Eu am ras, n-am zis nimica" se realizeaza prin folosirea marcilor gramaticale ale eului, verbe si pronume la persoana I singular: "eu", "am ras", "n-am zis" si a verbelor la trecut: "Ah! ea spuse adevarul".

A treia secventa poetica contine strofele V - XIII. Monologul fetei continua cu o chemare la iubire in lumea ei, planul terestru: "Hai in codrul cu verdeata...". Refacerea cuplului adamic necesita un spatiu protector, paradis terestru si un timp sacru. Cadrul natural se realizeaza prin motive romantice frecvente in erotica eminesciana: codrul, izvoarele, valea, balta, luna etc. Natura de inceput de lume, spatiu nealterat de prezenta umana, cu atributele salbaticiei in viziunea romantica, "Stanca sta sa se pravale / In prapastia mareata", asociaza imagini vizuale si auditive: "Und-izvoare plang in vale". Natura ocrotitoare: "Acolo-n ochi de padure / Langa balta cea senina / Si sub trestia cea lina/ Vom sedea in foi de mure" are atributele spatiului sacru, prin sugestia centrului: "ochi de padure", "balta cea senina".

Idealul de iubire se proiecteaza intr-un paradis terestru. Abundenta vegetatiei si regimul diurn se exprima prin sugestia cromatica a verii: verde, rosu, auriu. Caldura zilei de vara se afla in rezonanta cu pasiunea chemarii, cu iubirea impartasita: "Si de-a soarelui caldura / Voi fi rosie ca marul, / Mi-oi desface de-aur parul / Sa-ti astup cu dansul gura". Femeia este o aparitie de basm ("de-aur parul"), sagalnica ("S-apoi cine treaba are?"), senzual-naiva ("Eu pe-un fir de romanita / Voi cerca de ma iubesti") si cu gesturi gingase ("Dulce netezindu-mi parul").

Chemarea la iubire organizeaza secventa poetica gradat intr-un ritual erotic cu etapele: descrierea naturii umanizate, invitatia in peisajul rustic si intim, conversatia ludic-erotica, jocul erotic sau "incercarea" iubirii pe un fir de romanita, portretul fetei ca o zeitate terestra, gesturile de tandrete, sarutul, imbratisarea, intoarcerea in sat, despartirea.