Dorința

Poezia a aparut in revista Convorbiri literare la 1 septembrie 1876, impreuna cu poeziile Lacul, Craiasa din povesti si Melancolie. Titlul este exprimat prin substantivul comun format cu sufixul inta de la substantivul dor, cuvant cu mare incarcatura afectiva.

In prima strofa intensitatea chemarii de dragoste este evidentiata de verbul vino la modul imperativ; cadrul naturii ocrotitoare si misterioase unde doreste poetul sa-si traiasca fericirea este codrul cu izvorul Care tremura pe prund, cu prispa de brazde si copacii aplecandu-si crengile ca un gest simplu si primitor. Fiecare din cele trei elemente are o semnificatie aparte: codrul-simbol al permanentei vegetale sugereaza eternitatea iubirii, personificarea izvorului (prezent in fiecare din operele de dragoste ale lui Eminescu sub mai multe forme cum ar fi apa, balta) prin intermediul verbului tremura, epitetul metaforic plecate (crengi) si metafora prispa cea de brazde evidentiaza comuniunea dintre om si natura ocrotitoare, partasa la bucuria dragostei. Imaginile vizuale se contopesc cu cele auditive pentru a reda cat mai expresiv tabloul locului ocrotitor pentru poet (Care tremura pe prund, crengi plecate o ascund) In strofa a doua ca si in celelalte poezii eminesciene de dragoste si de natura (Sara pe deal, Lacul, Craiasa din povesti) iubirea este traitain planul visului. In asteptarea fiintei dragi, indragostitul isi imagineaza clipa mult dorita. Verbele la modul conjunctiv (sa alergi, sa cazi, sa desprind, sa rad) sugereaza posibilitatea implinirii aspiratiei; faptul ca sunt verbe de miscare releva intensitatea sentimentelor, la fel si adjectivul intinse prin care se surprinde nerabdarea imbrasitarii.

In strofa a treia poezia iubirii tainice este scoasa in evidenta prin repetitia singuri-singurei si prin epitetul personificator infiorate. In parul fetei teiul isi va cerne floarea, ca o binecuvantare si ca o mangaiere a naturii vesnic tinere ca si iubirea fara de care viata ar fi lipsita de frumusete. Forma verbala inversa sede-vei si cu cuvantul popular singurei contribuie la schitarea unei atmosfere familiare si la autenticitatea operei.

In strofa a patra intalnirea, vazuta ca un ritual, atinge emotia maxima prin gestul candid al fruntii culcate pe bratul celui drag si prin voluptatea sarutului. La nivel morfologic delicatetea apropierii este surprinsa prin adverbul incet iar adjectivele: alba si galben, epitete din punct de vedere stilistic subliniaza puritatea iubirii.

In strofa a cincea visul va pecetlui fericirea suprema a dragostei, cantecul sufletului fiind murmurat de izvoare si de freamatul lin al vantului. Atmosfera de intensa reveire se realizeaza prin personificare izvoarelor si a vantului, iar in ceea ce priveste universul uman prin verbul vom visa prin substantivul vis si adjectivul ferice. In ultima strofa se produce confundarea in vraja somnului, ca expresie a ...