Dincolo de nisipuri de Fănuș Neagu

In vara anului 1946, intr-un sat de campie mistuit de seceta de doi ani.Susteru se trezeste dupa o noapte de priveghi a doua zi dupa-amiaza.Pentru ca nu mai vazuse tutun de patru zile, si-a pus cateva frunze de iedera in lulea.

A iesit in drum.Avea pofta de laptuci,dupa ce visase ca gradina lui de zarzavat inverzise sub efectul ploii.Dascalul satului despre care toata lumea credea ca-si pierduse mintile din cauza foamei, i-a cerut de fumat.Statea toata ziua pe marginea santului,mestecand macris,daca avea, si ingana uitandu-se la cerul gol de nori, un rand dintr-o carte de rugaciune: ,,Dumnezeule care dormi in padurea de dafini."

Atras ca un magnet de albia secata,Susteru a coborat la rau. Santurile prin care altadata venea apa de la rau spre gradina erau goale.Malul se uscase si crapase.Albia secata a raului se intindea ca o omida cenusie.Totul era uscat.In departare, pe varful unei movile se vedea un calaret.Susteru a zgariat cu varful piciorului o cruce in nisip si a ras.Acest gest care era magic in copilarie insemna ca dedesupt galgaia un izvor.

Vazand calaretul apropiindu-se in goana,personajul i-a facut semn cu mainile,gandindu-se la pericolul ce pandea calul de a cadea rapus de atata efort.Calaretul s-a apropiat si i-a strigat,aratand spre munte ca vine garla,pentru ca a plouat acolo. Uimit,Susteru nu a inteles in prima clipa ce i s-a spus, iar cand s-a dezmeticit,calaretul era departe.

Aici realitatea se imbina cu fictiunea si calaretul vestitor pare sa fie o nalucire a apei mortilor,a mirajului pe care il traiesc cei aflati in desert.

Cu privirile infrigurate ,cautand in susul albiei, i se pare ca simte racoarea apelor pornite de la munte.Susteru isi schimba total comportamentul, este de nerecunoscut, ca sub efectul unei maladii. Anuntand vestea dascalului, el se grabeste sa dea luntrea la apa, tarand-o cu greu prin praful ulitei pana dincolo de rau.