Cosmogoniile

Opera lui Eminescu este deosebita prin felul in care cunostintele de astronomie, fizica si filozofie ale poetului sunt transformate cu maiestrie in imagini artistice. Un foarte bun exemplu pentru aceasta ar fi secventele cosmogoniilor din Scrisoarea I si Luceafarul. In ambele opere prezentarea formarii universului este facuta prin intermediul gandului. Pe cand pe batranul dascal Intr-o clipa-l poarta gandul indarat cu mii de veacuri, Hyperion, apartinand lumii spirituale se intoarce prin timp si spatiu el insusi la increat, in punctul de origine, la baza universului, Demiurgul, care in Scrisoarea I este infatisat prin versul patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns. Pe cand in Luceafarul ne este prezentata cosmogonia plecand din prezent spre viitor intr-o incursiune ce nu depinde de timp, dascalul vizualizeaza geneza cronologic, fiind bine definite momentul formarii universului, geneza, evolutia si apocalipsa.

Descrierii haosului ii sunt dedicate versuri in ambele opere. Sunt folosite antinomiile (fiinta/nefiinta, patruns/nepatruns si nu e nimic / totusi e) pentru a crea impresia de nulitate. Versul din Luceafarul O sete care-l soarbe face referire la idea gaurii negre. Interogatiile retorice Fu prapastie? Genune? Fu noian intins de apa?, pe langa faptul ca subliniaza neputinta de a concepe haosul fac referire la filozofia indiana care vede materia amorfa ca fiind o intindere acvatica, la aceleasi concepte referindu-se si un intuneric ca o mare far-o raza precum si cuvintele din Luceafarul: Cum izvorand il inconjor/ Ca niste mari, de-a-notul. Versul Pe cand totul era lipsa de viata si vointa semnifica faptul ca vointa este un atribut specific uman, care delimiteaza omul comun de constiinta suprema, facandu-se insa referire si la apriorismul kantian care este ilustrat aici si prin N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa precum si in Luceafarul, in aceeasi maniera: Caci unde-ajunge nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaste. Ilustrarea momentului formarii lumii este mult mai ampla in Scrisoarea I. Versul Dar deodat-un punct se misca cel intai si singur isi poate avea sursa atat in filozofia antichitatii conform careia atomul sta la baza nasterii universului cat si in filozofia kantiana care spune ca degetul divin a mobilizat un punct, aceasta miscare propagandu-se. Geneza este plasticizata prin introducerea celor doua principii opuse: mama, reprezentand haosul si tatal, reprezentand atomul. Anafora din ultimele doua versuri ale tabloului este obtinuta cu ajutorul adverbului de timp de atunci, aceasta parte de vorbire fiind folosita predominant in tabloul cosmogoniei. Diferenta de perceptie a dascalului si a lui Hyperion este evidenta tocmai datorita acestor adverbe. In Luceafarul sunt inexistente, atemporalitatea fiind aratata prin versurile Si vremea-ncearca in zadar/ Din goluri a se naste. Enumeratia lumea, luna, soare si stihii subliniaza, prin articularea substantivului lume ...