Basmul

Basmul cult se defineste prin prelucrarea structurilor populare ale speciei - n cadrul unor opere originale, - n care elementele folclorice caracteristice speciei se asociaza celor proprii operei unui scriitor. - n plus, - n basmul cult se pune mai mult accentul pe atmosfera sau pe dimensiunea interioara a personajelor.

Deoarece la baza basmului cult sta basmul popular, acestea prezinta puncte comune, dar si caracteristici particulare care sunt specifice fiecarui autor.

Structura narativa a basmului scris de Ion Creanga este de fapt cea a basmului popular, ". Astfel:

-unul dintre membrii familiei pleaca de acasa,

-o interdictie este specificata eroului,

-interdictia este incalcata,

-raufacatorul isi inseala victima,

-victima se lasa inselata,

-eroul este trimis sa aduca ceva,

-eroul este pus la incercare,

-el intra in posesia unui obiect magic si primeste ajutorul fiintelor nazdravane,

-eroul trebuie sa faca fata unei incercari dificile din care iese invingator,

-eroul este recunoscut,

-raufacatorul este demascat si pedepsit,

-eroul se casatoreste si este inscaunat imparat.

Toate aceste functii ale basmului pun in evidenta prezenta unei serii de motive populare: cifrele fatidice, simetriile cifrei trei, superioritatea mezinului, calatoria, prezenta probelor, darurile sacre, ajutorul animalelor nazdravane, apa vie, apa moarta, petirea, nunta, fixarea in atemporalitate si intr-un spatiu nelimitat.

Personajele amintesc de basmul popular: craiul, Verde imparat, Imparatul Ros, Spanul, Sfanta Duminica, Regina Furnicilor, Regina Albinelor, Gerila, Setila, Flamanzila, Ochila, Pasari-Lati-Lungila, calul nazdravan, Harap-Alb aminteste si el de Fat-Frumos.

Fuziunea dintre real si fabulos se face la Ion Creanga tot ca in basmul popular, adica fara nici o pregatire, fara o delimitare neta, ci printr-o naturala contopire a celor doua planuri.

Limbajul poarta marcile celui din basmul popular prin aparenta simplitate, autenticitatea vorbirii, oralitate determinata de interjectii, exclamatii, onomatopee. Exista si formule tipice mediane sau finale.

Ion Creanga asimileaza un fond folcloric, dar originalitatea lui se realizeaza prin analiza urmatoarelor nivele ale operei: arta povestirii, fantasticul umanizat, umorul, limbajul.

Arta povestirii la Creanga se individualizeaza prin:

ritmul rapid;

atentia acordata detaliului;

dramatizarea naratiunii prin dialog.

Ritmul rapid presupune dinamizarea actiunii prin eliminarea oricaror explicatii generale sau digresiuni. Creanga pastreaza schema narativa a basmului popular, dar, in interior el aduce noi episoade, cu o desavarsita arta a inventiei narative. Totusi, nu se creeaza senzatia de incarcare excesiva a firului epic, pentru ca toate intamplarile se deruleaza extrem de dinamic, de pilda, a treia proba, la care este supus Harap-Alb de catre span: aducerea fetei Imparatului Ros, cuprinde la randul sau alte trei probe dar succesiunea lor rapida face sa nu se altereze simplitatea schemei de baza.

De asemenea, Creanga devine original prin abundenta detaliilor specifice, prin insistenta asupra aspectului particular prin nuantarea miscarilor. A gesturilor. A vietii sufletesti. Personajele si actiunile lor devin astfel de neconfundat, capata individualitate. La povestitorul popular, faptele sunt mult mai putin reliefate. La Creanga, apar amanunte concrete sugestive, care indreapta atentia nu doar asupra peripetiilor, ci si asupra starilor sufletesti ale tipurilor morale prezentate. De pilda, scena in care feciorii craiului, supusi unei probe a curajului, se dovedesc fricosi. Scoate in evidenta suferintele unui tata dezamagit, care le tine o lectie de morala incheiata cu dojana ironica: "La placinte inainte , la razboi inapoi". Prin detalii particulare, Creanga face ca basmul sa nu mai poata fi repovestit decat in pierdere. El trebuie citit ca o opera culta individuala.

O alta trasatura a artei de povestitor a lui Creanga este tendinta de a dramatiza actiunea prin dialog. La povestitorul popular, utilizarea dialogului este urmarea unei optiuni intre stilul indirect sau cel direct. La Creanga, dialogul are functie dubla, ca in teatru: prin el se dezvolta actiunea si se caracterizeaza personajele, care traiesc si se individualizeaza prin limbaj. Daca se incearca transformarea in stilul direct al unui fragment din cearta lui Gerila cu ceilalti sau din dialogul intregii cete cu Imparatul Ros in legatura cu ospatul promis, se reuseste reconstructia povestirii, dar nu se poate sugera felul de a fi al personajului decat venind cu explicatii suplimentare, inexistente in text.

Creanga foloseste limba populara, totusi el nu o copiaza, ci o recreeaza si o toarna in tiparele unei rostiri individuale. Originalitatea sa verbala se evidentiaza prin urmatoarele aspecte:

- Vocabularul specific, cuprinzand cuvinte populare, cu aspect fonetic moldovenesc sau regionalisme

- Exprimare locutionala ceea ce face ca scrisul sau sa fie aproape intraductibil in alte limbi;

- Limbaj afectiv, marcat de prezenta interjectiilor, a exclamatiilor, a dativului etc.

- Economia de mijloace: Creanga este un scriitor fara metafore, expresivitatea limbii sale provine mai ales din comparatii, dar si acestea sunt de fapt, expresii consacrate de uz:"straluceste ca un soare", "vorbeste ca un nebun".

- Oralitatea stilului: desi scrise,frazele lui Creanga lasa impresia de spunere prin toate procedeele prezentate mai sus, la care se adauga expresii onomatopeice, verbe imitative, interjectii, multimea expresiilor narative tipice a intrebarilor retorice care povesteste cu variatii de ton de la seriozitate la gluma si care intervine ca o a doua expresie literara.