Universul caragialian descinde din spatiul livresc, manifestandu-s cu vitalitate in planul semantic sub forma unei pletore adanci de sensuri. Panza dramatica tese o dialectica a comicului astfel incat arhetipurile caragialiene incep sa se invarta in maelstrom-ul prezentat pe scena, cu un ritm innebunitor de alert. Ca un mecanism, lumea incepe sa se dezmembreze, inca nu direct, exploziv, ci progresiv. Lumea comunicarii lui Caragiale devine deci un balci, un spectacol de masti, unde acestea isi dubleaza identitatea, si-o tripleaza, pana se ajunge la o infinitudine de figuri alegorice, toate dupa acelasi model - al mitocanului- avand drept substanta vitala moftul. Antonin Artaud in Teatrul cruzimii definea teatrul ca fiind un limbaj unic la mijlocul drumului dintre Gest si Gand, modalitatea de expresie in spatiu si timp, alaturata posibilitatilor de exprimare prin cuvant dialogat. Luand cunostinta de acest limbaj, in spatiu si in timp, de limbajul strigatului, al sunetelor, al luminilor, al onomatopeelor, teatrul il organizeaza sub forma unor adevarate hieroglife, cu scopul de a-i studia simbolismul si relatiile dintre ele, in raport cu toate organele textuale si pe toate planurile. Contemporan cu Agamita Dandanache, cu Pristanda si ceilalti (Florin Manolescu), solid instalat in epoca, lucid, realist, sociabil, autorul Scrisorii Pierdute sta mereu in apropierea personajelor, le dezarticuleaza, le da jos mastile si, cu toate ca aparent implicat, se detaseaza de lumea in cauza, expunand-o ridicolului inexorabil. De altfel, arta de comediograf a lui Caragiale si marea valoare pe care o acorda caracterelor si conflictelor iscate intre eroi este subliniata in mod vizibil in poemul lui Bertolt Brecht prin care isi prefata comedia Domnul Puntila si sluga sa Matti: Eu sunt un scriitor de piese.
Arat Ce am vazut in oborul de oameni: Am vazut cum e tocmit omul. Asta arat eu, scriitorul de piese.
Cum intra unii in odaia celorlalti cu gandiri ascunse, Ori cu vine de bou, ori cu bani, Cum stau pe strazi si asteapta, Cum isi intind intre ei curse plini de speranta, Cum isi dau intalniri, Cum se spanzura reciproc, Cum se iubesc Cum isi apara prada si minciuna!
Cum viseaza, lucizi fiind.
Asta arat.
Despre cuvintele ce si le striga Unii altora dau seama, Ce-i zice mama feciorului, Ce-i ordona patronul slujbasului, Ce raspunde femeia barbatului Si invers Toate cuvintele rugatoare, toate cele poruncitoare Cele frumoase, cele ce jignesc, Cele de implorare, cele ce amagesc, Cele mincinoase, cele nestiutoare.
Despre toate dau seama Meritul lui Caragiale nu consta in crearea de situatii comice, deoarece acestea au fost deja abordate in egala masura de clasicii anteriori, ci in indepartarea de tipologia traditionalista, de la clisee, poate chiar in sensul unei alunecari in absurd, un absurd subsidiar si incomplet pe care Eugen Ionescu il recunoaste ca ...
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
