Viața lui Decebal

Decebal. Sunt vremuri de opreliste. Incursiunea din anul 85 in Moesia, hotarata de regele Duras, pentru a zadarnici crearea si mentinerea bazelor militare romane, a dat rezultate mai mari decat s-ar fi asteptat Dacii. Nimeni n-ar fi banuit ca avea sa cada intreaga ostire romana din aceasta provincie militara, condusa de guvernatorul Oppius Sabinus.

In iuresul bataliei, deciziile nu sunt luate intotdeauna doar de capeteniile ostilor. Nu numai ofiteri, dar chiar si grade inferioare, soldatii de rand vroiau sa-si arate bravura si sa se prezinte in fata capeteniilor lor cu un trofeu oarecare. Unul dintre aceste trofee a fost insusi capul generalului Oppius Sabinus.

Infrangerea Romanilor a fost crunta si vestea a zburat la Roma cu viteza fulgerului. Soldatii romani au inceput sa fie bantuiti de spaima, ceea ce era extrem de periculos pentru moralul celorlalte armate. Era de asteptat ca lucrurile sa nu se opreasca aici. In aceste imprejurari, insisi Dacii se preocupau de urmarile posibile ale victoriei lor. De aceea, in loc ca regele Duras sa se gandeasca la un triumf, dupa moda generalilor romani, el si-a facut un examen de constiinta si si-a spus ca, la varsta inaintata la care ajunsese, dupa optsprezece ani de domnie, ii va fi greu sa mai faca fata altor confruntari de acest fel. Romanii realizasera cu multa abilitate incercuirea politica si militara a Daciei, caci, in vest, Iazigii aflati in solda imperiului, au devenit apoi aliatii Romei. In rasarit, Getia Minor era in intregime in mainile Romanilor iar in nordul Pontului Euxin, regatul bosporan il stapaneau tot ei, mostenindu-l dupa eliminarea lui Mitridate Eupator. Dacii erau constienti de greaua lor situatie si de aceea regele Duras a socotit ca sosise momentul sa cedeze tronul unui rege tanar, dotat cu calitati politice, diplomatice si indeosebi militare. Acesta era Decebal, nepotul sau. Vremurile tulburi n-au ingaduit, la sfarsitul anului 86, ca succesiunea la tron sa fie insotita de manifestari si serbari fastuoase. Probabil ca au existat ceremonii simple, ca cele ce se fac pe campul de lupta, cand comanda se trece unui alt sef militar. Nu este exclus ca insasi armata sa-l fi aclamat, dupa moda romana, caci comunicarile in tot spatiul tracic erau intense si obiceiurile treceau lesne dintr-o tabara in alta. Acest lucru este plauzibil avind in vedere reputatia capatata de tinarul rege in luptele din sudul Dunarii.

Armata romana obisnuia sa aclame si sa hotarasca asupra noilor comandanti, uneori chiar pe campul de batalie, unde virtutile acestora erau j udecate cu severitate. Frontierele fiind permeabile, obisnuintele se imprumutau. Desigur, Marele Sfat al tarii se intrunise la Sarmizegetusa, aducand multumirile cuvenite lui Duras. pentru ca fusese un rege bun si, in timpul sau, nu se manifestasera rebeliuni si sciziuni de seama. Dimpotriva, curajul aratat la o varsta inaintata, prin purtarea unui razboi preventiv, dupa cum o cereau circurnstantele politice si momentul, i-au creat o aureola ...