Slavii la frontierele imperiului romano-bizantin

În ansamblul restructurărilor social-economice şi politice care au avut loc către sfârșitul secolului al V-lea și începutul celui următor în spațiul de la nordul Dunării de Jos, concomitent cu o tot mai accentuată recrudescență a deplasărilor aici de noi populații migratoare dinspre zonele răsăritene ale Europei, prin amploarea consecinței migrației lor, îl vor avea slavii

Informațiile transmise de istoricii din Imperiul bizantin ca Pseudo-Caesarius din Nazianz, Iordanes, Procopius din Caesarea, Marcellinus Comes, Mauricius, Teophilact Simocatta, Theophanes, Ioan din Efes și alții au constituit multă vreme singurele surse pentru reconstituirea istoriei migrațiilor slave.

Pe la mijlocul secolului al Vl-lea, istoricul bizantin Iordanes scria că, în zonele de la nord de izvoarele Vistulei, ocupând un spațiu foarte întins, locuia numeroasa populație a venezilor, constituită din două mari ramuri, una a sclavinilor şi alta a anţilor. După informațiile transmise de istoricul menționat, sclavinii locuiau regiunile cuprinse între cetatea Noviotunensis, lacul Mursian și Nistru, până la Vistula, iar triburile anţilor zonele aflate mai la răsărit, probabil cele cuprinse între Nistru şi Nipru.

Procopiu din Caesarea vorbind despre luptele bizantinilor cu slavi descrie felul de a locui, de a lupta, înfățișarea, firea, religia vechilor slavi: aceste neamuri, sclavinii și anții nu sunt conduse de un singur bărbat ci trăiesc din vechime în rânduială democratică [ ]. Ei cred într-un singur zeu, făuritorul fulgerului și singurul stăpân al tuturor lucrurilor și îi jertfesc pe boi și alte animale de tot felul Locuiesc în colibe jalnice, răzleți unii de alții, și mereu se mută fiecare dintr-un loc în altul. Când pornesc la luptă cei mai mulți merg pe jos împotriva dușmanilor; poartă în mâini scuturi mici și lănci dar nu-și pun niciodată platoșă Amândouă neamurile au o singură limbă, cu totul barbară. Nici la înfățișare nu se deosebesc cu ceva între dânșii [ ]. Până și numele sclavinilor și anților era același în trecut și unii și alții se numeau altădată spori.

În ceea ce privește religia slavior aceștia aveau o religie simplă, naturală, pe care au îmbogățit-o apoi cu elemente din mitologia romană. Aveau o mulțime de zei dintre care cei mai venerați erau: Perun, zeul tunetului, Radegast, zeul ospitalității și al războiului, Svantevit, zeul războiului și al semănăturilor, Siva, zeița vieții, Lado, zeița frumuseții și alții. Se practicau jertfele umane, iar femeile și copiii erau considerați bunuri ale bărbatului și tratați ca atare

Din punct de vedere al organizării sociale majoritatea triburilor slave se aflu în faza destrămării societății gentilice, apărând marile familii patriarhale - zadruge - sau familiile individuale, care mai multe la un loc formau obști sătești. La triburile slave care s-au așezat în Balcani primele formațiuni statale au apărut spre sfârșitul secolului al VI-lea și începutul secolului al VII-lea, prin transformarea, pe de o parte, a funcției eligibile de jupan (şef de trib) în funcție ereditară - cneaz - , iar pe de altă parte, prin transformarea teritoriilor ce reveneau jupanului într-un fel de mici feude

Marea migrație a slavilor a fost pentru un timp limitată de mișcările de populații nomade din zonele de stepă de la nordul Mării Negre, astfel că declanșarea sa pe scară largă s-a produs de-abia în prima jumătate a secolului al Vl-lea şi cu deosebire către mijlocul lui. Este de fapt și perioada când şi unele izvoare scrise amintesc pentru prima oară de această nouă populație, primele atacuri împotriva imperiului fiind de consemnat în ultimii ani ai domniei împăratului Anastasius (517-518) sau la începutul domniei lui Iustin (518-527), slavii aflând în alianță cu alte populații. Probabil, pe la începutul secolului al Vl-lea, detașamentele militare slave încep să se infiltreze frecvent în regiunile de la răsărit de Carpați sau în estul Câmpiei Munteniei, împreună cu unele grupuri nomade (huni, kutriguri, utriguri), fără a se deplasa cu întreaga lor populație. Cu toate acestea, nu este exclusă pătrunderea unor mici grupuri civile şi chiar stabilirea lor în regiunile amintite încă din prima jumătate a secolului al Vl-lea

Mărturii despre năvălirile vechilor slavi în imperiul bizantin le avem de la Procopie din Casarea care descrie jafurile săvârșite de vechii slavi în Iliria, Tracia și Dalmația:„ o oaste a sclavinilor trecură Istrul și săvârșiră lucruri îngrozitoare față de toți ilirii până la Epidamnum, omorând și luând sclavi pe toți ce întâlniți în cale, fără deosebire de vârstă și prădând avuțiile. Ei izbutiră să ia fără împotrivire și multe cetăți de acolo, care păreau puternice înainte”. Printre cetățile cucerite se afla și cetatea Toperos (situată la vărsarea râului Mesta în Marea Egee) aflată la 12 zile de drum depărtare de Bizanț

1. Istoria Românilor vol.III , Editura Enciclopedică, București, 2001

2. Istoria Românilor vol.II, Editura Enciclopedică, București, 2001

3.Crestomație de Istorie Universală Medie, Partea I: Evul Mediu Timpuriu, Editura Didactică și Pedagogică, București 1970