Represaliile împotriva ereticilor

Inchizitia provine din cuvantul latin inquirere, care semnifica a cerceta, a investiga.

Acest termen desemneaza o institutie ecleziastica speciala, pentru combaterea si distrugerea ereziilor. Caracteristic acesteia pare sa fie atribuirea unei puteri judiciare speciale diferitilor judecatori, in probleme de credinta. Aceasta nu este temporala sau pentru cazuri individuale, ci universala si permanenta.

Oamenii secolului XXI au probleme in intelegerea acestei institutii deoarece perspectivele ni s-au schimbat din doua puncte de vedere: a) Nu mai consideram credinta religioasa ca pe ceva obiectiv, ca pe Darul lui Dumnezeu, ceva care sa iasa din sfera propriilor pareri si ganduri.

b) Pe de alta parte, nu mai privim Biserica precum o societate perfecta si suverana, bazata substantial pe autenticitatea si puritatea Revelatiei, a Credintei

Cu toate astea, desi represaliile impotriva ereticilor, de catre autoritatea civila si ecleziastica, sunt la fel de vechi precum Biserica in sine, Inchizitia isi are originile mult mai tarzii.

I. Luptele impotriva ereziilor in primele doisprezece secole ale crestinitatii

Apostolii erau extrem de preocupati de felul in care isi transmiteau invataturile: orice varianta proprie, chiar proclamata de ingeri ai Raiului, era considerata un pacat mare. Cu toate astea, apostolul Paul, in cazul ereticilor Alexandru si Hymeneus, nu a revenit la vechile pedepse cu moartea, ci doar I-a exclus din comunitate. De fapt, crestinii primelor trei secole nici nu concepeau alta atitudine.

Tertullian spune ca : "Humani iuris et naturalis potestatis, unicuique quod colere, nec alii obest aut prodest alterius religio. Sed nec religionis est religionem colere, quae sponte suscipi debeat, non vi.". Cu alte cuvinte, el ne spune ca legea naturala permite oricarui om sa-si urmareasca vocea interioara, in practica unei anumite credinte, din moment ce este o chestiune de proprie vointa, nu de fortare.

Totodata, Celsus acuza pe crestini de persecutia disidentilor cu moartea, arderea pe rug si tortura, acesta bazandu-se pe Vechiul Testament. Ca replica, Origen este multumit cu a spune ca trebuie sa existe o distinctie clara intre crestini si evrei deoarece urmeaza invataturile a doua figuri religioase diferite: Iisus si Moise. Adevarul este ca, la momentul respectiv, devenise deja imposibil sa fii evreu crestin deoarece nu se mai supuneau in totalitate legilor moizaice. Astfel, ei nu mai erau liberi sa-si omoare dusmanii si sa arda violatorii legii crestine.

Sfantul Ciprian din Cartagina, desi inconjurat de nenumarati schismatici si crestini fatarnici, a dat la o parte sanciunile din Vechiul Testament, care pedepsea rebelii impotriva preotilor, cu moartea: "Nunc autem, quia circumcision spiritalis esse apud fideles servos Dei coepit, spiritali gladio superbi et contumaces necantur, dum de Ecclesia ejiciuntur.". Religia era de natura spirituala, astfel incat si sanctiunile luau acelasi caracter, iar excomunicatul a inlocuit moartea.

Lactanius, deoarece era martorul unor represalii extrem de sangeroase, a scris "Institutiile divine", in 308 e.n.. El, de asemenea, promova libertatea completa a credintei, scriind: "Religia este o chestiune de proprie dorinta, ea nu poate fi fortata nimanui. La ce folos este cruzimea? Ce legatura are roata de tortura cu pietatea?Cu siguranta adevarul nu are nimic de-a face cu violenta... Este adevarat ca nu exista nimic la fel de important precum religia si ca trebuie aparata cu orice pret. Este adevarat ca trebuie protejata, insa murind pentru ea, nu omorand pe altii; prin proprie tortura, nu prin violenta; prin credinta, nu prim crima. "

Invatatii si invatatorii crestini, ai primelor trei secole, au insistat mult pe libertatea religioasa completa. Pe langa asta, de fiecare data cand comparau legea crestina si cea mozaica, subliniau faptul ca , in cea dintai pedeapsa ereticilor era spirituala, iar in cea din urma, ea se concretiza in torturi si moarte.

Cu toate astea, succesorii imperiali ai lui Constantin au inceput curand sa se vada ca stapani ai conditiilor temporale si materiale ale Bisericii. In acest timp, ei au pastrat si titlul de Pontifex Maximus, in acest fel mentinandu-si si puterea civica. De multe ori, insa, s-au evidentiat tendinte arianiste, de a persecuta episcopii ortodocsi.

Totusi, sf. Hilar din Poltiers si multi altii au protestat vehement impotriva oricarei folosiri a fortei in religie, atat pentru raspandirea crestinismului, cat si pentru pastrarea credintei. In acest scop au cerut de multe ori inlocuirea decretelor crude din Vechiul Testament cu invataturile blande ale lui Christos. Cu toate astea, succesorii lui Constantin nu au fost niciodata convinsi, astfel incat au dat, cu teribila regularitate, edicte penale impotriva ereticilor, care constau un confiscarea proprietatilor, exilare sau chiar moarte. Cea din urma, insa, se aplica doar unor anumite tipuri de erezie;

In concluzie, pana acum am avut de-a face cu legislatia Statului Crestin. Inca de pe acum se pot observa anumite ezitari ale unor capi ai Bisericii fata de aceasta.

La sfarsitul secolului al patrulea, manicheismul, donatismul si priscilianismul erau cele mai cunoscute erezii. Alungat din Roma si Milano, machiaeismul a cautat refugiu in Africa. Desi au fost gasiti vinovati de invataturi si fapte pline de pacat, Biserica a refuzat sa invoce puterea civila impotriva lor, episcopul de Hippo refuzant explicit acest lucru. El a cautat revenirea lor pe continentul european prin acte publice si private de subminare a Bisericii, iar eforturile sale chiar au avut succes. Intr-adevar, aflam de la acesta ca primii care au folosit puterea civila pentru a se apara impotriva Bisericii au fost donatistii.Sf. Optatus din Mileve a aparat puterea civica astfel: "...de parca nu ar fi permis sa fim rezbunatorii lui Dumnezeu si sa pronuntam sentinte de moarte!... spui ca statul nu are dreptul sa pedepseasca in numele Lui. Totusi, nu in numele Lui Moise si Phineas au consimtit la moarte pe cei ce venerau vitelul de aur si care dispretuiau adevarata religie?".

Aceasta a fost prima data cand un episcop catolic a sustinut o interferenta a Statului in probleme de religie. Tot pentru prima data s-a apelat la Vechiul Testament, desi asemenea incercari fusesera respinse de invatatorii crestini anteriori lui.

Sf. Augustin s-a opus folosirii fortei si a incercat sa revina la corectarea ereticilor prin invataturi. In final, totusi, si-a schimbat parerea. Motivele ar putea fi, pe de o parte, excesele incredibile ale circumcelionilor, sau rezultatele bune obtinute prin violenta. Este interesant de observat faptul ca, in scrisorile catre inaltii statului, el descrie ereticii ca "miei", ce pot fi adusi inapoi pe calea cea bune, si incurajeaza tolerantal. Pe de alta parte, cand vorbeste despre donatisti, admite ca uneori o "severitate salutara" ar fi in interesul acestora si al comunitatii de crestini.