Evul mediu

Evul Mediu a fost o era care nu a avut si nu are o presa prea buna in istorie. A fost multa vreme sufocat intre admiratia pe care europeanul a avut-o pentru excelenta culturii clasice, greco-romane si resuscitarea ei in Renastere, urmata de epoca - de asemenea stralucita pentru cultura europeana - a rationalismului si apoi a increderii manifestate in secolul Luminilor in virtutile ratiunii: nu numai de a descoperi adevarul, dar si de a transforma societatea intr-un sens benefic.

A trebuit sa treaca o vreme pina cind Romantismul sa reabiliteze Evul Mediu, cu valorile lui sentimentale si artistice. Din acel moment, de pe la inceputul secolului al XIX-lea, aceasta epoca si-a aflat un loc echilibrat in sistemul de valori al trecutului. Totusi, gindindu-ne bine, nu putem nega ca fata de Evul Mediu, pastram o usoara rezerva, in raport cu admiratia pe care o nutrim in continuare clasicitatii, fie antice, fie moderne si ca aceasta rezerva, chiar daca a fost corectata prin recuperarea pe care au savirsit-o romantismul si istorismul care au urmat, si-a avut ratiunile sale. In cadrul acelei actiuni de recuperare, istoriografia a constatat, cu oarecare surpriza, ca Evul Mediu nu a fost o cezura intunecata in civilizatia europeana si ca in acest cadru se formase - uneori greu identificabila - matricea multora dintre ideile si fenomenele societatii moderne. Unii au mers pina la a spune ca, de fapt, o veritabila Renastere a inceput cu doua-trei secole mai devreme, chiar daca mai modesta decit aceea, rasunatoare, din Italia secolelor XIV-XVI.

Printre ideile transmise posteritatii de Evul Mediu, se numara si unele cu privire la structura si organizarea statului. Pentru ca milenii de-a rindul in lumea orientala si in cea antica - exceptiile fiind foarte putine - precum si, pina recent, in epoca moderna, statul se confunda cu conducerea unica, altfel spus cu monarhia, a vorbi despre ideologia statala medievala inseamna, de fapt, a vorbi despre ideologia de stat monarhica. In Evul Mediu, dupa prabusirea Imperiului Roman de Apus - catastrofa regretabila, dupa opinia mea - problema care s-a pus intre secolele V-XI a fost aceea a legitimarii noilor puteri politice. Acestea deoarece legitimitatea puterii romane, desi intemeiata pe un magnific sistem de drept si pastrind o nostalgie in mintile celor care o distrusesera, nu mai avea valabilitate de facto.

Secole de-a rindul sefii barbari instalati pe ruinele Imperiului Roman au tinguit dupa excelenta puterii acestuia si, ori de cite ori au avut ocazia, au incercat sa o reinvieze. Gesturile lor sacrale, incoronarea la Roma a suveranilor franci sau germani si reluarea de catre ei a titlului fictiv si, in fond, absurd pentru epoca lor, de "imparati", nu mai corespundea cu realitatile romane de odinioara.Statele fondate de semintiile barbare in apusul Europei nu-si puteau intemeia autoritatea decit pe dreptul fortei si al cuceririi. Drept contestabil de catre oricine venea din urma, cu aceleasi pretentii. E adevarat, cronicile spun ca insasi elita primitiva barbara invoca pentru sine o anume origine divina sau cvasidivina, idee care insa nu s-a putut acredita suficient spre a se constitui intr-un suport ideologico-politic. In mijlocul anarhiei generale se simtea necesitatea recurgerii la o autoritate unitara, care sa legitimeze ,,dreptul" elementar al fortei. Singura autoritate care supravietuise catastrofei Imperiului Roman si incepuse a se consolida ca o institutie autonoma era biserica. Ea si-a pastrat o organizare relativ coerenta si o ideologie consecventa. Acestea, mai ales de la pontificatul papei Grigorie I cel Mare (590-604), s-au consolidat in intreg Occidentul.De aceea, cu cit mai mult acesti sefi barbari vroiau sa-si legitimeze puterea, de exemplu in fata Imperiului de Rasarit (Bizantin) ramas in picioare, ei s-au indreptat catre alianta cu autoritatea universalista a bisericii, a carei doctrina o imbratiseaza pe rind. Si in antichitate existase, si inca din plin, tendinta de legitimare a puterii monarhice prin invocarea unei autoritati transcendente. In Evul Mediu, sefii barbari, aliati treptat cu biserica, au adaugat acestor traditii si pe unele venite dinspre gindirea politica orientala. Traditii care, remodelate cu concursul bisericii, au creat ritualitati proprii.