Calvinismul

Adeptii Calvinismului s-au reunit in Olanda la Dort, in 1618. Acolo au formulat ceea ce numim acum cele cinci puncte ale Calvinismului. Ele se bazeaza pe niste afirmatii izolate si uneori gresit traduse ale Sf. Pavel, luate din contextul Scripturii si din contextul interpretarii Sfintei Traditii stravechi: Romani 5. 10, 2 Corinteni 5. 18-19, Efeseni 2. 15-16, Coloseni 1. 21-22, Romani 3. 24-25. Cele cinci puncte se bazeaza de asemenea pe scrierile timpurii ale Sf. Augustin despre predestinare, multe dintre ele renegate sau clarificate ulterior. Dar mai cu seama cei care au prezidat Consilul de la Dort au avut in vedere teoriile teologice reductioniste si chiar deconstructiviste ale lui Jean Calvin, atunci cand si-a formulat noua Suma teologica Protestanta. Autorii celor cinci puncte s-au inspirat din spiritul scolasticismului medieval, reducand relatia lui Dumnezeu cu omul, mantuirea, creatia si Intruparea lui Hristos la cinci formule teologice simplificate, rationaliste, saracite de orice sens liturgic, sacramental. La fel cum primii Reformatori si-au golit bisericile de imagini, si au atentat la Canonul Noului Testament, la Dort taina mantuirii, a relatiei lui Dumnezeu cu omenirea a fost saracita si clarificata. La Dort Protestantismul a dat lovitura de gratie spiritului Bisericii istorice. Dumnezeul tainic, iubitor, care doreste ca toti oamenii sa fie mantuiti, a ajuns, in mainile Reformatorilor, o vaga amintire. Ironia face ca Dumnezeul inventat de Calvinsti a fost de asemena redus la impotenta in timp ce, teoretic, era prezentat ca monstruos de omnipotent. Dumnezeul calvinist a fost un fel de zeu-computer, undeva in ceruri, care in mod arbitrar ii mantuia pe unii, in timp ce pe altii ii blestema, un fenomen augustinian irational la fel de imprevizibil si de indiferent ca un incendiu de padure. Pacatosul este mort, orb si surd la lucrurile Domnului. Vointa sa nu este libera; omul pacatos nu poate deosebi binele de rau. Astfel ca omul nu poate niciodata sa aleaga sa-L iubeasca pe Dumnezeu sau sa faca binele. Credinta omului nu il ajuta la mantuire; este darul lui Dumnezeu dat celor pe care El i-a ales spre mantuire. Si e normal sa fie asa, de vreme ce, dupa cadere, omul a decazut complet, si-a pierdut liberul arbitru si a devenit total depravat. Dumnezeu a ales, inainte de facerea lumii si prin vointa Sa suverana, pe unii spre mantuire. Alegerea Sa potrivit careia unii pacatosi vor fi salvati nu se bazeaza pe nici un criteriu ce poate fi cunoscut prin mijloace omenesti. El nici macar nu alege sa-i mantuiasca pe aceia despre care stia dinainte ca Il vor iubi si asculta. Alegerea, asadar, nu este determinata sau conditionata de faptele omului. Dimpotriva, Dumnezeu da credinta celor pe care ii alege. Alegerea de catre Dumnezeu a pacatosului, nu alegerea pacatosului de a-L urma pe Hristos, este singura cauza a mantuirii. Aceasta trebuie sa fie asa de vreme ce omenirea nu poate sa aleaga, vointa si intelectul fiindu-i profund ...