Aristotel

Aristotel (numit si Stagiritul, dupa orasul natal Stagira) (384-322 i. e. n. ), filozof grec, cel mai mare ganditor al antichitatii (Marx), mintea cea mai universala dintre vechii filozofi greci (Engels). A studiat douazeci de ani in Academia lui Platon, de care apoi s-a despartit. A fost timp de trei ani profesorul lui Alexandru Macedon. Dupa urcarea acestuia pe tron, Aristotel a fost unul dintre conducatorii aripii moderate a partidului macedonean. In urma mortii lui Alexandru a fost nevoit sa plece in exil in Colhida, pe insula Eubeea unde a murit. Aristotel a sintetizat in opera sa ansamblul cunostintelor filozofice si stiintifice dobandite de greci pana la sfarsitul secolului al IV-lea i. e. n. si a pus bazele multor ramuri noi ale stiintei. Aristotel a criticat teoria platonica a ideilor, aratand ca generalul exista in lucrurile individuale, ca esenta exista in obiecte si ca adevaratele substante (realitati primordiale si independente) sunt lucrurile materiale concrete percepute prin simturi.

Aristotel a dezvoltat teoria miscarii, distigand, pe langa miscarea mecanica, alte cinci feluri de miscare: aparitia, nimicirea, cresterea, diminuarea si transformarea calitativa. El a definit miscarea ca trecere de la posibilite la realitate. Dar si in cazul miscarii se manifesta la Aristotel aceeasi imposibilitate de a duce dialectica pana la capat. Aristotel a incercat sa cuprinda intreaga bogatie a realului, aspectele specifice ale miscarii si dezvoltarii din natura. El a distins patru feluri de cauze: materiala, formala, eficienta si finala. Prin cauzele materiala si eficienta, Aristotel a scos in evidenta substratul material al miscarii si dezvoltarii, respectiv producerea efectului de catre cauza. Prin cauzele formala si finala, el a cautat sa scoata in relief sensul dezvoltarii intregului, legea acestei dezvoltari, pornind in special de la fenomenele lumii organice. Totodata insa, aceasta idee valoroasa a filozofiei aristotelice apare in forma idealista a finalismului, conform caruia dezvoltarea ar fi predeterminata de un scop, deoarece Aristotel n-a reusit sa descopere ca dezvoltarea este o autodezvoltare a materiei. In teoria aristotelica a cunoasterii iese in evidenta in mod pregnant latura realista si dialectica a conceptiei sale filozofice. Obiectul cunoasterii este pentru Aristotel natura, lumea reala si nu lumea imaginara a ideilor platonice. Aristotel este convins de capacitatea ratiunii de a intelege si de a cunoaste lumea asa cum este ea. Teoria cunoasterii a lui Aristotel constituie cea mai profunda si mai completa descriere a drumului cunoasterii elaborata in antichitate. Ea indica in esenta just calea cunoasterii, miscarea de la sensorial la rational, si determina pentru prima oara esenta cunoasterii stiintifice ca dezvaluind legitatea naturii, inteligibilul in multiplicitatea sensibilului. La baza logicii lui Aristotel stau legile necontradictiei. Ca ajutorul lor se face distinctia riguroasa intre adevar si ...