Roma Antică

Originile Romei

Datele arheologice

În linii mari, datele arheologice demonstrează existenţa pe teritoriul viitoarei metropole, a mai multor comunităţi individualizate şi care, până la un anumit moment, au avut o evoluţie proprie, diferită de a celorlalte.O comunitate latină şi-a avut sediul pe Palatin fiind documentată într-o perioadă anterioară secolului VIII î.e.n. Altele au fost identificate pe Esquilin şi Caelius. Pe Quirinalis şi Viminal, în schimb, par să se fi instalat comunităţi sabine. Istoricii sunt de părere că mica comunitate de pe Palatin ar fi de fapt Roma quadrata, menţionată de tradiţie. Treptat, Roma a ajuns să cuprindă toate cele şapte coline: Capitoliu, Aventin, Palatin, Quirinal, Viminal, Esquilin, Caelius, incluzând şi o parte din Janiculum - pe malul drept al Tibrului.

Unificarea

Un calendar roman datând, foarte probabil, din perioada regală, deoarece nu aminteşte de cultul lui Jupiter Capitolinus, al cărui templu a fost ridicat în 509 î.e.n., menţionează existenţa unor ceremonii a căror interpretare sugerează exact această unificare progresivă. De altfel, tot în acest sens poate fi interpretată şi menţionarea ceremoniei Septimontium, explicată ulterior de către cercetători prin existenţa a septem montium dar, care, de fapt, pare să fi fost septi montes ce ar fi desemnat aşezările existente înainte de unificare şi care ar fi fost protejate de către palisade. Astfel, o primă fază a acestui proces ar fi constat din realizarea unei federaţii compuse de aşezările din zonă.

Existenţa unor informaţii privitoare la organizarea sărbătorii Lupercaliilor, în cursul căreia lupercii, ce alergau în jurul Palatinului, erau structuraţi în două grupuri ce reprezentau două comunităţi străvechi şi menţiunile lui Titus Livius, ce scrie despre un oraş geamăn, dublu, geminata urbs, sugerează o a doua etapă de structurare ce ar fi constat din formarea a două entităţi politice (latini şi sabini).

Aşezările latine (oppida)- circa 60 la număr - ocupau, în epoca regilor, o suprafaţă de circa 2.350 km2.

Regalitatea

Premise

Cunoaşterea acestei epoci este îngreunată din mai multe motive. Primul constă în inevitabilitatea distrugerii de timp sau oameni a unor informaţii, deci de filtrul inexorabil al timpului. Cel de al doilea constă din precaritatea intrinsecă a informaţiei iniţiale. Şi nu în cele din urmă, din reinterpretarea unor situaţii sau date, de către istoriografia romană, dornică să-şi afirme o istorie mai mult sau mai puţin oficială, oricum conformă cu diversele accepţiuni în timp ale unor perioade sau evenimente trecute.

Tradiţia, întărită de izvoarele antice (Varro, în principal), fixa fundarea Romei la mijlocul sec. VIII î.e.n. (754/753), de către Eneas, refugiat aici în urma războiului troian. Diverse informaţii scrise, dar şi unele descoperiri arheologice, demonstrează cel puţin larga răspândire a acestei legende pe teritoriul peninsulei italice încă din sec.VI î.e.n. Mai mult, unele indicii sugerează chiar difuzarea acestei legende prin intermediul etruscilor, chiar dacă rădăcinile acesteia par a fi greceşti. Între secolele VIII-VI î.e.n. s-au constituit diferite ligi religioase, în jurul unor sanctuare precum cel al lui Jupiter Latiaris. Circa 30 de comunităţi, au recunoscut supremaţia „oraşului" Alba. Ea va intra, în timpul domniilor primilor regi, în rivalitate cu Roma (conflictul va fi stins în timpul domniei regelui Tullius Hostilius, prin înfruntarea dintre Horaţi şi Curiaţi).

Regii sabini

Dintre elementele care formează osatura tradiţiei despre Roma în epoca regală, unele pot fi reţinute ca sigure, deoarece sunt confirmate şi de alte surse. Probabil că Roma a avut mai mult decât cei şapte regi mentionaţi de tradiţie. S-ar putea ca primii doi să aparţină doar legendei, Romulus (? - 717 î.e.n. ), ca întemeietor al Romei şi Numa Popilius, rege, sabin de origine (717 - 673 î.e.n.), ca simbol al primei organizări a cetăţii şi a celor mai vechi rituri religioase. Dar legenda despre cârmuirea lui Romulus împreună cu regele sabin Titus Tatius (ca urmare a rezolvării fericite a incidentului provocat de răpirea sabinelor), trebuie să fi avut o bază reală.

Tullius Hostilius (672 - 641 î.e.n.), sabin şi el, este considerat drept al treilea rege al Romei. În decursul domniei lui se menţionează conflictul dintre Roma şi Alba, declanşat se pare datorită afirmării supremaţiei Albei, încheiat cu ocuparea acesteia din urmă.

Ancus Marcius (639 - 616 î.e.n.), al cărui prenume, Ancus este sabin iar numele, Marcius latin), este cel care, conform tradiţiei, ar fi întemeiat Ostia, moment ce de fapt materializează intrarea sub autoritatea Romei a întregului teritoriu până la mare. Se pare ca el ar fi încheiat o alianţă cu etruscii, înlesnindu-le astfel acestora intrarea în oraş.

Dinastia etruscă

Familia Tarquinilor, conform tradiţiei, pare să fi fost originară din Corint de unde s-ar fi stabilit în Tarquinia, oraş pe care din diferite motive rămase neclare, s-ar fi văzut obligaţi să-l părăsească ulterior.

O dată cu perioada domniilor următorilor regi - Tarquinius Priscus (cel Bătrân, 616 - 579 î.e.n.), ce se pare că fusese asociat la domnie de către Ancus Marcius, Servius Tullius (578 - 535 î.e.n.), care printre alte reforme ar fi introdus utilizarea monedei la Roma, pe care ar fi şi protejat-o cu o altă centură de ziduri şi L. Tarquinius Superbus (534 - 509 î.e.n.) – căruia tradiţia îi atribuie comportamentul şi concepţiile unui tiran grec – intrăm în istoria unei perioade pe care o cunoaştem mai bine.

Prezenţa Tarquinilor, regii etrusci, pe tronul Romei, este afirmată de izvoarele etrusce şi confirmată de alte surse scrise antice. În acest context, este adeseori plasată pictura murală din mormântul „Francois" de la Vulci, unde este reprezentat un Cnaeus Tarquinius din Roma. Un argument important îl constituie descoperirea la Caere - una din cetăţile etrusce apropiate de Roma - (unde se afirmă că şi-ar fi găsit refugiul Tarquinius Superbus după anul 509 î.e.n.), a mormântului acestei familii. Aceste date ca şi altele, au permis multor specialişti ai problematicii, afirmarea existenţei unei dinastii etrusce la Roma.

Primul dintre aceşti regi etrusci ar fi fost Servius Tullius. Tradiţia, la care face apel Titus Livius, în a sa Ab Urbe Condita, afirmă contrariul. Lui i se atribuie fundarea templului Dianei de pe Aventin, loc de păstrare încă, pe timpul lui Augustus, al tratatului încheiat între acesta şi latini, prin care aceştia din urmă recunoşteau autoritatea Romei asupra cetăţilor lor. De altfel, dupa domnia lui Tarquinius Priscus se pare că pe tronul Romei s-ar fi urcat mai mulţi regi, între care ar putea fi amintiţi fraţii Vibenna (Aule-Aulus, Caile-Caelius, Vipinas-Vibenna), cu toţii proveniţi se pare din Vulci. Această situaţie, chiar dacă discutabilă şi oricum disputată între istorici, sugerează o anumită animozitate sau chiar existenţa unor conflicte între Tarquinia şi Vulci, cele două oraşe etrusce, pentru dominaţia asupra Romei.