Războiul Sovieto-Afgan

1. Introducere

Rusia s-a implicat militar în Afganistan încă din perioada ţaristă în cadrul luptei cu Marea Britanie pentru expansiune colonială în cadrul conflictului indirect care a rămas cunoscut în istorie sub numele de „The Great Game” (Marea Vânătoare). Această luptă a ajuns în zonă la începutul secolului al XIX-lea cu o serie de incidente, cel mai notabil fiind cel din regiunea Panjdeh, când armata ţaristă a ocupat o bucată din Afganistan de la sud de râul Oxus în 1885. Interesul Marilor Puteri în zonă şi în special a Rusiei a persistat pe tot parcursul perioadei sovietice, care a investit miliarde în arme şi alte ajutoare în Afganistan, mai ales între 1955 şi 1978, pentru a-şi susţine influenţa prin intermediul guvernului comunist de la Kabul.

Războiul sovieto-afgan a fost un conflict care a durat 9 ani şi aproximativ 50 de zile, conflict izbucnit pe data de 27 decembrie 1979 şi încheiat pe 15 februarie 1989. Războiul s-a desfăşurat pe teritoriul Republicii Democrate Afganistan între guvernul de factură marxist-leninistă şi rebelii indigeni denumiţi Mujahedini. De altfel acest conflict este ca şi alte conflicte un avatar al antitezei războiului rece dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Aşadar pe de o parte guvernul afgan era ajutat de sovietici, iar mujahedinii erau susţinuţi în principal de Statele Unite, Marea Britanie, Pakistan, Egipt şi China.

Importanţa acestui conflict în planul relaţiilor internaţionale este dată de două elemente: intrarea etapa finală a războiului rece şi acutizarea destabilizării politico-sociale a zonei a căror urmări se pot observa şi astăzi. Putem spune chiar că atunci s-a născut forma de astăzi a conflictului dintre lumea islamică şi Vest.

2. Războiul sovieticilor în Afganistan

La ordinul premierului rus Leonid Brejnev, pe 24 decembrie 1979, Corpul de Armată al 40-lea rusesc începe să se desfăşoare pe teritoriul Afganistanului. Data încheierii acestui conflict este dată de retragerea aceloraşi trupe, retragere începută pe 15 mai 1988 şi încheiată în februarie 1989, la ordinul lui Mihail Gorbaciov.

Totul a început în 1978 când, în ziua de 28 aprilie, când partidul comunist, denumit Partidul Democratic al Poporului din Afganistan (P.D.P.A.), a preluat puterea în urma revoluţiei Sawr . În 1933 a venit la tronul Afganistanului regele Mohammed Zahir Shah care a domnit până în 1973, iar vărul regelui Mohammad Daoud Khan era prim-ministru. În tot acest timp s-a format, iar apoi şi-a întărit poziţia, partidul marxist PDPA. În 1967 acest partid s-a scindat în două parţi rivale, una condusă de Nur Muhammad Taraki şi Hafizullah Amin denumită Khalq sau Masele şi cealaltă condusă de Babrak Karmal numită Parcham sau Steagul.

Pe 17 iulie 1973 fostul prim-ministru a preluat puterea în urma unei lovituri de stat, acuzându-l pe rege de corupţie. Deşi Daoud a pus capăt unei monarhii nu prea agreate, nici el nu s-a bucurat de prea multa popularitate. Totodată Daoud a început să pună presiuni asupra ambelor parţi a PDPA, iar odată cu presupusa asasinare liderului comunist Mir Akbar Kaibar de către guvern, în toată ţara şi mai ales în Kabul au izbucnit demonstraţii masive împotriva lui Daoud. Ca răspuns preşedintele a arestat o serie de lideri ai PDPA. Unul din lideri, Hafizullah Amin, nu a fost încarcerat însă, ci arestat la domiciliu, fapt care i-a permis să coordoneze o revoltă împotriva regimului, ordonând soldaţilor Khalq să răstoarne guvernul.

Pe 27 aprilie 1978 o serie de avioane au bombardat palatul prezidenţial din Kabul, iar la primele ore, a doua zi, trupele PDPA au luat cu asalt palatul, clădirile ministeriale şi staţia radio. Preşedintele şi majoritatea membrilor familiei sale au fost împuşcaţi pe loc. Cele două facţiuni ale partidului comunist, Khalq şi Parcham, au înfiinţat imediat un nou guvern, în aparenţă, împărţind egal funcţiile şi puterea între ele. Nur Muhammad Taraki, din partea Khalq, era Prim-ministru şi Babrak Karmal, din partea Parcham, era adjunctul acestuia. Hafizullah Amin era Ministrul de Externe. Pacea nu a fost de durată însă, Amin şi Taraki începând să îi elimine de la conducere pe cei din Parcham. La scurt timp Amin l-a executat pe Taraki şi a preluat el conducerea.

Noul regim comunist s-a făcut remarcat printr-o serie de reforme proaste care a creat antipatie în rândul populaţiei faţă de noii lideri de la Kabul. Sistemul economic implementat de PDPA a sărăcit şi mai mult economia predominant agrară a Afganistanului, bazându-se pe menţinerea unei mari părţi din populaţie săracă. Totodată guvernul a devenit un stat satelitar URSS-ului prin semnarea unui tratat de prietenie pe 5 decembrie 1978.

Tot mai mult îngrijorat de expansiunea influenţei sovietice la sud de linia Hindu Kush, guvernul de la Washington în frunte cu preşedintele Jimmy Carter a elaborat o directivă secretă pentru ajutorarea oponenţilor guvernului pro-sovietic de la Kabul.